Secolul al XXI-lea este adesea numit secolul vitezei, însă poate fi definit ca fiind şi secolul unei lumi care se năruie şi a alteia care tocmai ia fiinţă. Cu toate acestea, am fi surprinşi să aflăm că nu sunt multe diferenţe între ceea ce se întâmplă acum cu tot ce înseamnă cultură bucureşteană şi ceea ce se întâmpla acum 100 de ani.
Citind lucrările de specialitate de la începutul secolului XX, ai senzaţia că timpul a stat în loc…Nimic nu s-a schimbat! În acelaşi timp, totul e nou, dacă ne gândim la acest boom tehnologic la care suntem martori. Ceea ce este comun însă, pentru perioada interbelică, în special şi din ce în ce mai mult pentru anii pe care îi trăim, este grija pentru păstrarea trecutului Bucureştiului. Atunci erau dărâmate hanuri, astăzi sunt puse la pământ case vechi, adevărate monumente arhitecturale, pentru a fi înlocuite cu „cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene”, după cum afirma Henri Stahl. Iar „cel care are un ban îl investeşte în ceva palpabil, în construcţii, blockhouseuri oribile, zgârie-nori obraznici, ridicaţi cu tot mai mare iuţeală, datorită tehnicii moderne”. Aceasta din urmă este o observaţie făcută în 1935 de către acelaşi autor în lucrarea sa Bucureştii ce se duc… Din păcate, această afirmaţie este valabilă şi astăzi…
Bucureştenii începutului de secol XX aveau aşadar, cam aceleaşi preocupări în ceea ce priveşte oraşul lor. „Pisariile bisericilor, inscripţiile traduse în slove latine, ar trebui să se poată citi la intrarea fiecărui monument, pentru ca trecătorul, citindu-le, să poată căpăta imbold să înveţe istoria ţării, ce se cunoaşte atât de puţin, să prindă iubire pentru oraşul în care s-a născut, în care trăieşte”. Acest lucru este valabil şi în ziua de astăzi, nu de puţine ori fiind cazurile în care, oamenii trec pe lângă diferite monumente, fără a cunoaşte valoarea lor istorică sau arhitecturală. Şi acolo unde nu există cunoaştere, nu putem cere sensibilitate la ceea ce înseamnă trecut.
Nimic nu s-a schimbat nici în ceea ce priveşte deosebirea dintre provincial şi bucureştean. Primul dintre ei „merge încet, plictisit, căscând gura cu ceasurile în faţa monumentelor”. Celalălalt, bucureşteanul, „aleargă grăbit după afaceri, iar la CEC se uită doar să vadă cât e ceasul”. Familiar, nu-i aşa?
După cum am şi încercat să subliniez, lucrurile nu s-au schimbat cu mult faţă de acum 100 de ani. Şi totuşi…se duc Bucureştii? Cred că se vor duce dacă vom permite acest lucru…
Eu încă mai sper că se poate schimba ceva, că nu vom permite ca Bucureştiul să fie luat în primul rând, bucureştenilor. Dar pentru asta trebuie să fim uniţi! Pentru că singuri, putem fi buni, împreună putem fi extraordinari!
