Ajung în Piaţa Obor puţin după ora 17:OO. Vânzătorii, majoritatea înaintaţi în vârstă, par pricepuţi în a-şi vinde marfa. Sunt prieteni între ei , se vede asta după felul în care strigă unul la altul: „Ai un kg 200, nu te uiţi şi tu?” (spune asta un vânzător colegei de tarabă care a împrmutat cântarul fără să ceară voie).
Între timp, mă obişnuiesc cu locul şi cu mirosul: e mirosul acela de „piaţă” şi nu-mi dau seama dacă e plăcut sau nu. Privesc atentă în jur şi nu mă pot decide la ce să-mi opresc privirea: la vânzătorii care înjură şi care îşi spun glume la care râd zgomotos? Sau să mă uit la cumpărătorii care se plimbă nedumeriţi printre tarabe? Unii nu ştiu ce să mai cumpere, alţii caută cel mai mic preţ, sau privesc în gol tarabele pline şi se gândesc la ale lor.
Îmi atrage atenţia o bătrână, vânzătoare în piaţă, care îşi caută revoltată scaunul: „cine dracu mi-a furat scaunul, mă?” În spatele ei, cineva o întrerupe(tot o vânzătoare):
„Mamaie, cât e mărarul, bre?”
„De ce, fă?”
„Hai că-ţi dau nişte morcovi.”
„Da’ nu găsesc scaunul, lasă-mă!”
Îmi dau seama că a trecut timpul pentru că deja tot mai mulţi se grăbesc să-şi strângă taraba. Pare stresant să faci asta. Din ce în ce mai multă agitaţie, iar dacă vreun client îi întrerupe, scapă repede de el şi îl servesc pe fugă. Îmi atrage atenţia o doamnă puţin prea „aranjată” care aleargă printre tarabele deja acoperite cu pături şi celofan. Plinuţă, machiată strident, roz în obraji şi cu roşu pe buze, se opreşte la doamna care între timp şi-a găsit scaunul şi reuşeşte să cumpere „patru cepe la leu”.
Într-un colţ o bătrână încă îşi vinde marfa fără grabă. Nu pare că vrea să strângă prea curând: citeşte liniştită ziarul şi îşi aşteaptă clienţii pe care îi serveşte zâmbind. În alt colţ două bătrâne trecute bine de 70 de ani vorbesc în linişte uitând că sunt în piaţă. Nu par deranjate de zgomotul din jur şi nici de faptul că stau în drum.
Sunt din ce în ce mai puţine tarabe rămase, puţini întârziaţi încă se mai plimbă printre tarabe… sunt momente de linişte în care se mai aud doar bârfele vânzătorilor urmate de râsete zgomotoase, iar brusc reapare agitaţia. Mă face să mă simt ca şi cum aş lipsi fracţiuni de secundă din realitate.
O doamnă, tot vânzătoare, ţine un smartphone în mână şi vorbeşte cu vecina de tarabă despre magazinele din marile centre comerciale, pocindu-le numele… asta chiar m-a făcut să râd.
Îl văd puţin neliniştit pe domnul de aproape doi metri. Este de departe cel mai înalt om din piaţă. Se leagănă de pe un picior pe altul şi îşi freacă mâinile la spate. De mult nu a mai vândut ceva. Cred că nici nu prea se pricepe: leagă doua, trei vorbe în încercarea de a-şi chema clienţii mai aproape de taraba lui, dar fără succes. Îmi dau seama că azi nu prea a avut spor, poate d-aia nici nu se îndură să plece. Cu mâinile când ascunse după şorţul curat, când frământându-şi-le la spate, aşteaptă clienţii stând numai în picioare şi nu vorbeşte cu nimeni.
Sunt prea multe tipuri de oameni care puşi într-un loc precum Piaţa Obor, transformă atmosfera într-o continuă agitaţie. Băiatul cu manele pe telefon, bătrânul care râde zgomotos, vânzătoarea cu smartphone, cea care îşi căuta scaunul, domnul înalt şi singur şi nu în ultimul rând doamna roz în obraji cocoţată pe tocuri şi cumpărând patru cepe la leu.
Articol realizat de Alexandra Pandelescu
