Nu, nu este vorba despre Paul Ricouer aici 
Este vorba despre un soi de saturație… Totul mi-a venit în minte după recentele contacte cu alte spații culturale și cu alte sfere, altele decât cele culturale.
Reviste culturale, studii de master și de doctorat, texte și articole publicate pe platforme sau în revistele menționate…e prea mult și prea puțin. Prea mult, cantitativ, și prea puțin pentru că nu reprezintă mai nimic aceste lucruri. Este nevoie mai mult decât de simple texte, este nevoie de produse, de servicii. Oamenii care activează în domeniul culturii din România nu au înțeles nimic din această schemă, după cum nu au înțeles nimic din evoluția tehnologică, rămânând cramponați în proceduri complet depășite (deși nu-mi place să folosesc acest termen). Se continuă pe linia deja trasată a publicării de texte pentru atingerea indicatorilor de performanță, fără niciun interes pentru a oferi un produs sau chiar un serviciu. Piața culturală evoluează complet paralel cu piața socială, iar de aici apar incompatibilitatea și, ulterior, problemele pentru acest teritoriu vlăguit deja de resurse. Un exemplu: boom-ul internetului a culminat cu piața browser-elor, iar era Netscape Navigator apunea în momentul în care Microsoft venea cu un produs clar conturat, incluzând și Internet Explorer. Mai apoi, oamenii au gândit mai mult decât la un simplu produs, au venit cu ideea unui serviciu, iar Google-ul și-a atins ținta (despre aceste aspecte veți putea citi într-un articol semnat de mine în Revista Europa nr. 10, în curs de apariție).
Să fac acum niște diferențe: texte, produs și serviciu. Consider că o revistă culturală nu este un produs, decât atunci când și-a găsit finalitatea, iar cei care au conceput-o au reușit să privească direct spre efectul său. Până când ajunge în acest punct, orice revistă rămâne un simplu spațiu de exprimare, la fel ca oricare altul (platformă online, blogg, site de socializare, jurnal academic, etc.). Marea problemă este că toată lumea scrie și comunică, iar internetul le-a pus în brațe oamenilor propriul colțișor pentru exprimare. Nu trebuie să mai cerem oamenilor să scrie pentru cutare sau cutare revistă, solicitarea nu-și mai are rostul….fiecare o poate face pentru el sau pentru propriul său spațiu virtual. Afirmația că revista îl ajută pe individ prin aceea că dispune de o reputație de un anumit nivel devine irelevantă. Alergăm prea mult după indicatori, lăsând în spate proiectul în sine și efectul demersului. Trebuie ca orice act gândit în spațiul cultural să fie recontextualizat și repoziționat din temelii. Sigur, e ușor de spus și incredibil de greu de făcut, mai ales într-o societate în care nu-ți poți asigura traiul zilei de mâine din proiecte culturale.
Să dăm publicului ceea ce poate să accepte!
Nu este o afirmație de media, de tipul: să dăm publicului ceea ce cere. Este, mai curând, o chestiune a bunului simț. Gândirea funcționează astfel: îți accept propunerea/ ideea ta, în contextul în care mă ajută la…Nu mai funcționează nimic de genul conferințelor sau chiar workshop-urilor sfornăitoare în care nimeni nu este interesat de nimic, iar organizarea lor trebuie concepută pentru acoperirea unui buget alocat inițial. Fiecare dintre cei care participă sunt acolo dintr-o nevoie, în timpul desfășurării încercând să-și apere intimitatea, nefiind interesat de nimic. Sherry Turkle vorbește în Alone Together despre dorința de apărare a solitudinii în momentele în care atenția ar trebui să fie direcționată spre altul, acel altul care comunică ceva: dorința de a nu-l asculta pe altul, ci doar pe tine este similară chat-ului cu un robot, spune autoarea. Voi continua prin a spune că nu poți cere publicului să te asculte, întrucât îi vei înțelege postura în momentul în care vei fi nevoit să asculți. Deocamdată publicul din România, inclusiv cel din sfera culturală, este atent la vociferări, la discuțiile pe teme de tipul – plagieri, mizeria sferei politice, disputele universitare din preajma alegerilor pentru funcția de rector și nu numai, ș.a. Mecanismul este un adevărat cerc vicios: interesul publicului este acesta, conștientizăm că nu este calea cea bună , însă trebuie să ne îndreptăm în această direcție? Funcționalitatea sistemului este dată de compromisul dintre cerere și ofertă. Publicul nu poate să accepte nimic peste limitele și interesele sale!
Distinții noi și vechi
Cultura rămâne cramponată în vechi, antic. Nu o spun eu, o spun alții. Lev Manovich, de exemplu, afirmă că oamenii de cultură încă nu-și dau seama de importanța software-ului, însă va veni și acest moment. Eu cred că va veni prea târziu, întrucât cu greu se va mai putea găsi sensul existenței revistelor, proiectelor sau acțiunilor din acest domeniu. Nu se va mai scrie la modul în care se face acum, aceasta e clar. Primul argument pe care îl ofer este însăși evoluția tehnologică. Dezinteresul pentru scrisul în reviste va surveni simultan cu impulsul dat sociețății de către tehnologie, care va repoziționa cultura. E drept, mă tem că în România o va repoziționa mai prost decât este acum. Cartea vs ebook a fost unul dintre primele elemente ale unei simptomatologii care indica revalorizarea comunicării, alături de schimbarea mediului de transmitere și staționare a informației (spațiul online). Procesul repoziționării, menționat mai sus, își regăsește deja începutul în interesul publicului față de reviste, proiecte culturale sau alte asemenea inițiative.
SURSA-http://www.ifilosofie.ro/2012/06/de-la-texte-la-actiune/
