Orice sistem formalizat reprezintă o convenţie sau cel puţin o urmă a unei convenţii. Desigur, lucrul acesta nu îl face mai puţin operaţionabil, însă îl introduce între anumite limite care ar trebui asumate. Dincolo de orice formalizare este probabil să mai rămână ceva. Ce este totuşi acest ceva? Aş putea merge pe firul unei posibile lumi noţionale, rezultantă directă a unei puneri în paranteză, însă ajungând în acest punct voi fi nevoit să disting semnificaţia transcendentală de semnificaţia ficţională, întrucât noţionalul reprezintă aici ceea ce este diferit de realul perceput. Ceea ce contează este tocmai faptul că întregul mecanism–sistem este unul operaţionabil. Reprezentarea unui real în cadrul formal nu semnifică o certitudine din punctul de vedere al existenţei sale. Formalismul încă dispune de o posibilă metafizică internă, fapt care poate suprima încercarea sa iniţială: aceea de a clarifica. Din punctul de vedere al proiecţiei, există o metafizică naivă a imaginii care spune că imaginea este o copie a lucrului[1] . Însă voi merge mai departe şi voi spune că formalismul ca atare nu poate să clarifice nimic, întrucât sistemul însuşi este de fapt o generalitate a unor fapte. Astfel, variabilele vor deveni constante prin asignare, însă operaţionabilitatea sistemului însuşi face posibilă această transformare.
Elementele sale sunt indiferente la componenta spaţiu-timp, însă din perspectiva referirii-referinţei lucrurile par să fie altfel. Napoleon a eşuat la Waterloo. Aceasta este o constatare istorică, neinteresându-mă de ce anume sau cum anume a eşuat. Este posibil ca într-o altă lume această constatare să se schimbe? Putnam ar răspunde : nu! Introducând o sintagmă de genul alternative history sau realităţi paralele, atunci ar trebui să răspund pozitiv la întrebarea precedentă, tocmai în contextul reducţiei formaliste. Limbajele adăpostesc lumi, iar în spatele acestora stau lucruri care necesită a fi exprimate. Inclusiv lumile noţionale impun acestă necesitate în contextul în care eu vorbesc despre acest lucru momentan, deşi sunt conştient de faptul că ele sunt doar ficţiuni. Le aduc în limbaj, dându-le un sens, însă acest lucru nu presupune în mod necesar şi existenţa lor factuală. Reducţia radicală a lui Eugen Fink, pe tărâm fenomenologic, impunea de fapt necesitatea trecerii unui prag, inclusiv la nivel lingvistic (acest lucru se putea realiza printr-o presupusă limbă transcendentală). Deci, lucrurile tindeau tot către o necesitate de tip formalist. Să revin la posibilitatea exprimării văzută ca o determinare şi o necesitate. Reprezentările în sistem sunt proiecţii, iar locurile sunt aproape prestabilite de asignare. Posibilitatea unei alte asignări decât cea care a fost făcută, ducând la un L1 şi o M1, creează tocmai un spaţiu în exteriorul sistemului însuşi sub forma unor ieşiri de siguranţă. Acestea, aflându-se în exterior, nu aparţin sistemului decât în momentul în care devin operaţionabile, neafectându-se bunul mers al sistemului. Constantele urmăresc un traseu liniar ceea ce înseamnă că variabilele revin în sistem sub o formă repetitiv-diferenţiată (replicaţie redundantă). Desigur, repetiţia nu presupune întoarcerea unui acelaşi perfect identic[2] . De ce? Aş putea presupune că variabilei -X- i se dă o valoare astfel încât aş avea o ecuaţie funţionabilă. Acest lucru se realizează pe un fond care presupune ivirea unui L(X) şi implicit a unei mulţimi M(X), totul încadrându-se într-un spaţiu –S1- şi un timp – T1-. Componenta spaţiu este mai puţin relevantă decât componenta timp pentru semnificaţia replicaţiei, întrucât acelaşi obiect poate diferi în timpuri diferite, însă el poate fi indiferent faţă de spaţiu. În acelaşi timp am văzut că pentru două spaţii diferite sensul aceluiaşi cuvânt se poate schimba, deoarece spaţiile diferite impun şi subiecţi diferiţi sau o contextualitate specifică.
Revenind la introducerea variabilelor pe ieşirile de siguranţă, trebuie să precizez că este posibilă o staţionare a acestora în momentul în care au deviat de la sistemul conceput sau au fost trecute efectiv în acel registru. Reintroducerea lor este posibilă? Acest tip de posibilitate denotă fie faptul că însuşi sistemul dispune de o conştiinţă integratoare (similară programelor cibernetice ), fie că este nevoie de o acţiune externă care să facă posibilă replicaţia. Formalismul sistemului ar contrazice aparent prima opţiune: dispunerea efectivă de o conştiinţă, însă programul computerizat reprezintă o bună alternativă pentru a susţine această afirmaţie. Astfel, există o conştiinţă de funcţionare la nivelul unei limbi care face posibil un întreg mecanism. De ce mă refer la un asemenea exemplu în contextul acesta?
Programul însuşi, ca şi conştiinţă restrictivă, denotă de fapt urma unui formalism sau a unei convenţii. Realul este exprimat într-un alt mod, iar spaţiul virtual este un simulacru al unui real. Desigur, am în faţă o fictivizare a unui cadru perceput ca real, tocmai datorită registrului său de discurs. Existenţele de aici sunt virtuale, iar ficţionalul nu face decât să contruiască o altă lume. Totuşi, într-un spaţiu limitat posibilităţile devin nelimitate. Am în vedere o combinare e elementelor formale, însă intervenţia ficţionalului face posibilă translaţia peste bariera pusă. Să fie vorba despre ne-cuvântul, ne-rostitul, ne-gânditul heideggerian sau pur şi simplu de faptul că posibilităţile programului-sistem formal sunt extinse prin introducerea fictivizării? Ceea ce este cert este acest lucru: orice convenţionalism nu va reuşi să reprezinte în mod perfect cauzalitatea şi relaţia dintre lucruri (văzute ca reale). Această afirmaţie este verificată cu atât mai mult în cazul unui sistem-program care adăposteşte spaţii fictivizate, drept corelate a unor spaţii virtuale. Deci, ieşirea poate fi reprezentată de ficţiunea ca atare, iar acesta poate fi simbolul a ceea ce nu a reuşit să fie introdus în chip formal. Ce înseamnă acest lucru? Există ceva-uri ne-aduse în limbaj (ca şi cadru formal), tocmai din cauza staţionării în ieşirile de siguranţă sau datorită ne-referenţialităţii lor. Infinitul matematic este ceva lipsit de referinţă şi chiar cu o referire confuză. Totuşi, el se pare că este supus limbajului, din moment ce discut despre el acum. Acest aspect ar putea să facă parte din încercarea de a găsi acel totul este construibil în întreg limbajul, de unde ar rezulta că orice părticică a realului-i-realului poate fi formalizată[3]. Totuşi, am în vedere două aspecte care nu vor fi date deoparte: ceea ce există, există într-un anumit fel şi apoi se poate stabili natura a ceea ce există . “Common sense and scientific, physical entities objectively exist independently of the mental”[4], însă realul este reprezentat mental. Această redare a realului nu este una fidelă, întrucât sinteza la nivel mental (cum spuneam în capitolul precedent) este realizată de imaginaţie. Această relaţie obiect-propoziţie, cu trimitere directă la problematica adevărului, a fost abordată de mulţi autori, în principiu de orientare analitică. Independenţa de mental reprezintă o chestiune care ţine de existenţa obiectului ca atare, însă cum spuneam în acelaşi timp se manifestă şi necesitatea aducerii în limbaj.
Sistemul formal dispune de o serie de variabile care primesc asignări. Variabilele variabilelor impun anumite observaţii la nivelul pendulării unei anumite variabile pe un anumit interval. Acestea întrunesc condiţiile jocurilor de limbaj, astfel încât aliniindu-se la liniaritatea unui alt sistem operant vor presupune tot un cadru formal. Acest lucru înseamnă că variabilele din sistem pot primi anumite valori între care se pot stabili legături tipuce unui alt mecanism, însă registrul iniţial nu este părăsit.
P ↔ Q ↔ R
↕ ↕ ↕ ─ sistem matriceal
x y z
└ sistem operant┘
Relaţiile bine definite sunt surprinse la nivelul sistemelor individuale mai mici. Deci există sisteme mai mici şi sisteme mai mari? Fie N- mulţimea numerelor naturale, iar P- mulţimea punctelor unei drepte. Voi avea următoarea relaţie: N< P. Mulţimea N dispune de un număr mai mic de elemente decât mulţimea P, lucru demonstrat de Cantor, însă nu aveam în vedere două infinituri?
N = { 1, 2, …, n }, adică un număr infinit de elemente reprezentate prin numerele naturale ;
P = {mulţimea punctelor unei drepte }, adică un număr infinit de elemente reprezentate prin punctele dreptei.
Aparent, am în vedere două infinituri: unul mai mic şi unul mai extins. Mai mult decât atât, se ridicase întrebarea: există oare între cele două mulţimi – N şi P- o altă mulţime de tipul: N < M < P ? Cantor ar spune nu, însă ulterior se demonstrează că oricare ar fi A- o mulţime – aceasta este mai săracă decât mulţimea părţilor sale:
A = {n | n aparţine lui N}
S(A) = 2ⁿ, elemente
↓
Mulţimea părţilor sale.
Este o curiozitate totuşi cum se poate ajunge la infinituri din ce în ce mai mari, iar formula : N ‹ Z ‹ Q ‹ R[5] , ar trebui să reprezinte un paradox, întrucât infinitul numerelor naturale este cuprins de infinitul numerelor întregi sau de cel al numerelor reale. Desigur, din punct de veder filosofic lucrurile pot sta cu uşurinţă astfel: sunt în faţa unui paradox, însă matematic trebuie reconsiderat totul. Este drept că abstracţiile matematice sunt ficţiuni întrucât acestea sunt astfel asimilate de matematicienii înşişi, însă sistemul funcţionează tocmai pentru că este constituit într-un cadru formal, cu legile proprii, cu aplicaţiile specifice. Totuşi, demersul meu poate fi explicat aici prin încercarea de a arăta că formalismul nu clarifică nimic, iar cadrele fixe (logice, matematice, lingvistice, informatice-cibernetice, etc.) nu fac decât să reprezinte ceva prin intermediul unui altceva. Cum specifică Deleuze în cazul repetiţiei: se schimbă o ordine printr-o altă ordine, iar ceea ce revine într-o altă formă este simulacrul, ca uitare a originii… “veşnica întoarcere devine parodică, exprimând ceea-ce-face-să-fie (să revină), ca fiind simulacrul”[6]. Deci, simulacrul este adevăratul caracter sau formă a ceea ce este fiinţarea. Iată cum simulacrul devine imaginea reală a realului, care este un univers în care întreaga realitate nu se constituie decât ca un mănunchi de semnale electrice transmise creierelor noastre. Totuşi, ceea-ce- este este codat. Indeterminatului ca atare îi corespunde un principiu de determinabilitate, însă Deleuze nu reuşeşte aici să îşi argumenteze până la capăt punctul de vedere:
( Dx, Dy)
este situat în sfera indeterminabilului, iar ulterior raportul Dy ⁄ Dx este aşezat în sfera determinabilului având un principiu de determinare reciprocă. Admit că Dx poate sta drept variabilă care pendulează pe un interval nedeterminat, însă este incoerentă situarea însăşi a raportului drept determinabil. Să merg mai departe cu analiza. Dx este o variabilă aparţinând unui sistem nedeterminat, în consecinţă ea putând lua valoarea: ∞. De asemenea, Dy poate lua valoarea „ ∞ ” întrucât nu se specifică undeva drept condiţie necesară: x ≠ y. Mai mult decât atât am văzut mai sus că există o aparentă şi paradoxală diferenţă între infnituri :
∞ (N) < ∞ (P).
De aici ar rezulta un raport de genul „∞ ∕ ∞”, care nu poate fi perceput şi considerat determinat sau determinabil prin finalitatea sa. Pot gândi infinitul în sensul formalizării sale, însă nu îl pot rosti efectiv în sensul de a-l arăta explicit . Prin substituirea celor două variabile am ajuns tocmai la această consideraţie. Deci, codarea funcţionează, dar ea este diferită de formalizare întrucât aceasta presupune şi criptarea mesajului oferit de lucrurile reale. Multe dintre limbajele utilizate dispun de ambele elemente : de formalizare ( acesta este modalitatea de aducere în limbaj) şi de codare ( deoarece: fie sensul este prea vag sau prea complex, fie o ordine se exprimă prin alta, fie dorinţa de a spune ceva prin altceva este o necesitate, iar acest lucru se face printr-o altă formalizare).
Legătura dintre limbaj şi realitate există, dar dacă instrumentele mele nu mă conduc către surprinderea realului, ci a unui simulacru, totul devine iluzie? Am văzut că ştiinţa însăşi nu oferă un cadru perfect argumentabil. De fapt, cum ar fi putut ,de exemplu, matematica să ofere un asemenea cadru, când obiectele sale sunt ficţiuni? Ce este un triunghi sau un cub? Câte cuburi încap într-un cub? Câte vreau, deoarece eu sunt acela care construieşte cubul. Şi totuşi, limbajul este total legat de realitate, încât el nu se poate debarasa de aceasta[7], iar problema realităţii este ea însăşi o opţiune aparent subiectivă: stare-independentă-de-minte sau stare-dependentă-de-minte. Personal consider că există ceva acolo care scânteiază în minte precum o aşchie; deci, am în vedere ceva ce nu lasă gândirea liniştită, hărţuind-o permanent. Cum pot să mă întreb ce se află dincolo de acest acolo, când nu pot ştii nici măcar ce semnifică acest acolo? Pentru unii autori nu ar exista nimic dincolo de experienţa noastră. De pildă, pentru Berkeley o lume în afara propriei noastre experienţe s-ar contrazice pe sine, obiectele fiind reale (este real ceea ce este perceput). Pentru Kant există o realitate dincolo de experienţă, însă nu am acces la ea. Sigur, nu este o certitudine acest fapt, însă simpla posibilitate nu neagă din start existenţa ei. De asemenea, ficţionalul este astfel atât timp cât nu se va constata empiric realitatea sa. Cum am spus, acesta dispune de o realitate deplină, însă este diferit de ceea ce reprezintă realul în genere. Şi, chiar dacă întrebarea este pusă altfel, ce face ca ceva să devină real? Ce face ca realitatea să nu devină o iluzie, similar conceptului hindu al mayei, în care lumea experienţei tocmai acest lucru îl reprezintă? Aici orice fel de criteriu sau argument, fie din partea oamenilor de ştiinţă, fie din partea filosofilor, ar putea foarte uşor să cadă sub semnificaţiile relativului. Nu voi dori să îmbrăţişez această teorie-doctrină, însă ţinând cont de criteriul posibilităţii, atunci este o alternativă. Poate mintea umană să facă lumea exterioară reală? Întrebarea este atât kantiană, cât şi carteziană. Lumea este sau nu într-un anumit fel, iar eu percep tocmai acest lucru. Se pare că există un adevărat ceva în ceea ce priveşte modul în care „privim”, deoarece acest fapt sau lucru s-a mai petrecut cândva într-un anumit fel. Revin aici la acea repetiţie a lui Deleuze spunând că într-adevăr ceva pare că se repetă. Chiar dacă ceea ce s-a repeta ar fi diferenţialul sau ceea ce este diferit, ideea centrală ar rămâne faptul în sine al repetiţiei. Deci, reprezentarea este sistematică, iar mecanismul funcţionează.
[1] Sartre, op. cit., p.8
[2] Deleuze presupune repetiţia sub forma unei singularităţi neschimbate, nesubsituibile, tocmai datorită faptului că generalitatea ar fi aceea care permite subsituirea. După autor, generalul aparţine unei ordini existente în ştiinţă, cadrul în care repetiţia intervine formal prin schimbarea unei ordini cu o altă ordine. Ceea ce cred că omite Deleuze este faptul că existenţa repetiţiei (replicaţiei) ca singularitate presupune deja existenţa unui cadru în care trebuie să se revină. Deci, formalismul este implicit prezent întrucât repetiţia nu poate fi definită drept entitate independentă care-face-ca-lucrurile-să-fie-astfel: repetitive. Ceea ce vreau să accentuez este necesitatea unei abordări non-metafizice prin care să se urmărească conturul acestei replicaţii şi spaţiul ei.
[3] Levin, Michael, Putnam on Reference and Constructible Sets,1997, p. 57.
[4] Devitt, Michael, Realism and Renegade Putnam, 1983, p. 292.
[5] Unde „ ‹ ” reprezintă semnul pentre operaţia de incluziune.
[6] Deleuze, Gilles, Diferenţă şi repetiţie,Ed. Babel, 1995, p.105.
[7] Rorty, op. cit., p. 23
Rareş Iordache
http://www.ifilosofie.ro/2010/04/iesirea-nesigura-din-formal-in-virtual/
