Pentru că in România nu prea există jurnaliști. Sunt mulți scriitori la ziar dar extrem extrem de puțini jurnalisti. Și așa se face că de multe ori cele mai bune articole din paginile ziarelor sunt scrise de profesori, ONG-iști si (exceptia confirmă regula) oameni politici ( femei și bărbați)
După evenimentele din 89, odată obținută libertatea presei, breasla s-a confruntat cu o lipsă acută de forță de muncă « necompromisă ». Și așa cum șade bine românului a improvizat. Mulți absolventi ai facultatilor de « limbă și literatură », de ingineri, filozofi, avocați și doctori s-au improvizat peste noapte « jurnaliști » În lipsa referințelor (internetul pe vremea aceea abia incepea sa patrudă în occident, ziarele străine ajungeau cu greu și cu prețuri mari pe piața românească) s-au școlit la locul de muncă cu generatiile Scînteia, Informația, Scînteia Tineretului, Viața Studențească, România Liberă și Flacăra. S-au școlit cu o generatie care deja uitase jurnalismul, care practica « copy-paste ul » din programul și directivele Partidului Comunist sau ale Conducătorului iubit.
În primul deceniu post comunist cîțiva « no-name » din linia a doua au ajuns directori de ziar, editorialiști, lideri de opinie. Anii 2000 nu au schimbat cu nimic situația. Explozia de titluri și apariția televiziunilor private au generat o mai mare cerere de forță de muncă. Așa că nivelul de calificare al noilor recruți nu a făcut decît să scadă.
Cerere mare, lume puțină, turnover enorm, inflație a salariilor. Plus lăcomia patronilor. În lipsa unui model economic (business model) bazat pe un studiu de piață, majoritatea ziarelor au devenit simple unelte politice sau arme de șantaj dependente de publicitatea de stat sau cea a firmelor private, și ele mai mult sau mai puțin colorate politic.
