Dumnezeu (îl) ispiteşte pe Diavol.
(argument: „si nu ne duce pe noi in ispita”)
Îndeobşte se crede că Dumnezeu este întotdeauna bun, atotştiutor, că îşi iubeşte absolut detaşat creaturile, că nu urmăreşte vreun scop în relaţia dintre Sine şi oameni. Dacă noi existăm, asta se întâmpla întrucât dragostea lui Dumnezeu se revarsă din preaplinul ei. Când citeşti Cartea lui Iov, începi să vezi însă lucrurile altfel. Sau se impun măcar câteva întrebări la care nu e prea uşor de răspuns, întrebări neliniştitoare. Cum de ajunge Dumnezeu să facă o înţelegere cu Diavolul? De ce supune un om la probe, doar pentru a-i pune la încercare credinţa? Nu spune asta ceva despre încrederea lui Dumnezeu în oameni, şi anume că ea este foarte şovăielnică? De ce pune la încercare pe unul dintre cei mai drepţi oameni? Morala tradiţională e confirmată de cazul lui Iov sau e zdruncinată din temelii? Iov se răzvrăteşte în faţa lui Dumnezeu, ba chiar Îl cheamă la judecată doar din ignoranţă şi inconştienţă?
Discuţia va porni de la studiile despre Cartea lui Iov ale lui C.G. Jung şi Petru Creţia.
Dumnezeu avea un rob. Pe robul său îl chema Iov. Şi Iov îi era foarte credincios. Într-o zi întâlnindu-l pe Diavol Dumnezeu îl întreabă: Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept …?
Oare aşa să fie? – s-a întrebat Diavolul. Cum lui Dumnezeu nu-i plac insinuările, dar aflat într-o pasă ludică, El acceptă provocarea şi-l invită pe Diavol să-şi verifice suspiciunile. Prins în joc, Satan cade la învoială şi-l ispiteşte pe Iov. Între fermitatea divină şi insinuarea satanei stă acum Iov. Dar în locul lui Iov putea fi oricare dintre noi.
S-a spus că încercându-l pe Iov Dumnezeu a îngăduit răul şi chiar mai mult. Că destinul omului se află, inexorabil, la discreţia cerului. Că oricât de mult s-ar strădui omul, el nu-şi poate croi propriul drum. Iar liberul arbitru devine o simplă abstracţie.
Dar poate că tocmai aceste idei se străduieşte demonul să ni le înşurubeze în suflet.
