Există un punct de vedere extrem de răspândit şi de familiar nouă – acela că noi, oamenii, suntem fiinţe sociale. Adică fiinţe care interacţionăm şi ne raportăm unii la alţii fie în sens pozitiv, constructiv, neprădător, fie în sens negativ, distructiv, prădător.
Una dintre cele mai frecvente manifestări negativ-distructive ale vieţii noastre sociale ţine de percepţia vieţii ca o „pradă”, de unde şi tendinţa agresivă, de reminiscenţă animalică, de a-l „pândi” mereu pe celălalt, de a-l „vâna” pas cu pas, precum vânătorul prada sa, scopul fiind dominaţia, supunerea şi controlul.
Dacă în lumea animală, guvernată de robia instinctului, acest comportament aparţine acelui animal-vânător care-şi urmăreşte prada pentru a o nimici sau răpune, în lumea umană, guvernată de libertatea raţiunii, acest comportament agresiv devine unul extrem de ruşinos şi de imoral deoarece atentează la libertatea persoanei, fiind considerat, prin urmare, un „atac la persoană”, care dacă se prelungeşte devine, cu un termen deja consacrat, „hărţuire”…
Iată de ce acest comportament agresiv-prădător trebuie sancţionat extrem de promt şi de ferm ori de câte ori îşi arată colţii…fiind în fond un comportament animal, antisocial.Căci nu trebuie să ne fie milă să sancţionăm animalul din om tocmai pentru a salva omul din animal şi pentru a ne putea numi pe drept cuvânt fiinţe sociale. Adică fiinţe care eliberate de colţii animalităţii înţeleg viaţa nu ca pe o pradă, ci ca pe un DAR şi ca pe o bucurie de a trăi împreună cu ceilalţi.
