Dacă animalele se supun legii instinctului tocmai datorită faptului că sunt lipsite de libertate sau de liber arbitru, atunci omul, care a dobândit treptat un anume grad de libertate faţă de instinct, cărei legi se supune ?
Nemaiputându-se supune instinctului, care nu-l defineşte decât ca gen proxim, omul trebuie să se supună faţă de ceva care-l defineşte ca diferenţă specifică, şi-anume raţiunea. Omul trebuie să se supună, deci, raţiunii, singura care dând legi de constrângere morală, evită arbitrarul, hazardul, capriciul, întâmplarea.
Între raţiune şi libertate (liber arbitru) există astfel o strânsă legătură în sensul că raţiunea superioară a omului ajunge să înţeleagă că libertatea arbitrară sau libertatea bunului plac trebuie sacrificată pentru o libertate mai mare, o libertate care se supune legilor constrângătoare ale raţiunii.
Aşa ajunge raţiunea să dea legi morale, în faţa cărora omul se supune…liber, înţelegând că altfel ar fi imposibil. Raţiunea devine astfel în plan superior la fel de constrângătoare precum instinctul în plan inferior, cu diferenţa că în cazul instinctului e vorba de o constrângere oarbă, pe când în cazul raţiunii e vorba de o autoconstrângere şi de o autodeterminare.
