Există inteligenţa şi reversul ei, prostia. Dacă inteligenţa se întemeiază pe intelect, care fiind limitat, reiese că şi inteligenţa e limitată, prostia se întemeiază pe voinţa liberă, care fiind nelimitată, reiese că şi prostia e nelimitată…motiv pentru care ea tinde mereu să transgreseze limitele intelectului sau ale realităţii.
Dacă acceptăm că prostia e infinită, iar inteligenţa finită, ne putem întreba cum poate ceva finit, respectiv inteligenţa să curme ceva infinit, respectiv prostia? Dacă ţinem seama de faptul că prostia infinită, spre deosebire de inteligenţa finită, nu are niciodată realitate obiectivă, ci doar una subiectivă şi iluzorie, atunci întrebarea ar putea lua forma: Cum poate inteligenţa finită, adică realitatea să curme prostia infinită, adică irealitatea, iluzia?
Dar poate că însăşi problema e greşit pusă, deoarece am presupus tacit că există două entităţi opuse şi separate, inteligenţa şi prostia, între care s-ar da o luptă…veche, ceea ce nu e tocmai exact. Astfel, parafrazând un raţionament al lui Einstein conform căruia întunericul nu există în realitate, el nefiind decât absenţa luminii, singura care are realitate de sine stătătoare, putem afirma analog că nici prostia nu se ridică la statutul de realitate, ea nefiind opusul, ci absenţa inteligenţei, ceea ce implică o mare diferenţă de înţelegere. Căci nemaifiind vorba de entităţi opuse sau rivale, nu mai poate avea loc, în fond, nicio luptă.
Aşadar, inteligenţa nu se poate lupta cu absenţa ei, prostia, care vrând să compenseze o lipsă, se imaginează infinită şi reală, dovedind astfel o lipsă de măsură şi de bun simţ.
