Nimeni nu se îndoieşte de faptul că munca e valoarea supremă a oricărei societăţi civilizate, virtutea socială care permite omului să-şi convertească instinctul în ceva constructiv, creator şi folositor societăţii. Munca are însă şi contravaloarea sa, respectiv rutina, acea uzură care toceşte, aserveşte, secătuieşte, alienează şi rutinizează omul.
Dacă munca eliberează, rutina aserveşte şi împovărează, căci aici instinctul nu se mai poate „descărca” în sens constructiv şi creator, nu mai poate opera în sens pozitiv, ci doar negativ, generând depozite, reziduuri, depuneri sau resturi care iau generic forma oboselii. Astfel, ceea ce ne oboseşte nu e niciodată munca, ci rutina, balastul…
Iată de ce e necesar şi sănătos să renunţăm la rutină, fără a renunţa însă şi la muncă, fiind asemeni lui Sisif în efortul de a înălţa o stâncă în vârful muntelui, de unde aceasta trebuie lăsată inevitabil să cadă, să se rostogolească…ceea ce multor oameni le poate părea absurd. Dar e şi mai absurd să nu renunţi la ceea ce ai acumulat şi să vrei să păstrezi „stânca”, care mai devreme sau mai târziu te va strivi sub greutatea sa. Important rămâne întotdeauna drumul, exerciţiul, adică munca şi nu rezultatul ei, rutina.
