Oamenii se tem în general să afle adevărul. Atât despre ei înşişi, cât şi despre semenii lor. Din acest motiv, ei nu-l caută niciodată, ba dimpotrivă, se străduiesc tot mai dibaci şi mai abitir să-l ascundă.
Ascunzând adevărul, omul îşi formulează în mod tacit, dovedind o viclenie fără cusur, propria scuză, propriul alibi sau propriul aliat – inconştienţa. Dat fiind că atunci când eşti conştient, nu ai în genere nicio scuză, iar atunci când eşti inconştient ai toate scuzele din lume, nu e de mirare că omul operează o alegere, inclinând să fie mai curând inconştient sau ignorant decât conştient.
Inconştienţa e astfel, contrar a ceea ce se crede, o chestiune de alegere oportună, adică o chestiune ce ţine de voinţă şi nicidecum o chestiune inofensivă şi involuntară, cum pare la prima vedere. Ba chiar aş merge şi mai departe, afirmând că inconştienţa presupune o voinţă şi un efort mai mari decât conştienţa, care nu presupune nicio sforţare şi niciun efort de voinţă. Căci a vedea, a fi conştient e ceva „dat”, e ceva cât se poate de natural, care se impune de la sine, pe când a nu vedea, a nu fi conştient, a te face că nu vezi sau a acoperi ceea ce vezi se bazează pe un efort de voinţă considerabil al minţii subterane care se străduieşte din răsputeri să ascundă realitatea, s-o nege, s-o îngroape sau să facă abstracţie de ea.
Inconştienţa nu e, aşadar, decât voinţa de neadevăr, voinţa de ascundere sau voinţa ascunderii de adevăr. Căci nimeni nu e inconştient fără voie, ci cu propria sa voie şi complicitate, oricine ce-ar crede.
