La fiecare final de an, circulă multe poze din decembrie 1989 deja devenite clișeu. Ceaușescu la balconul CC. Tancurile din Piața Revoluției. Copilul înfășurat în tricolor. Camionul plin cu revoluționari. Toate astea le-ai văzut de n-șpe mii de ori de-a lungul anilor. De data asta, m-am gândit să popularizez un set de fotografii realizate pe 24 decembrie 1989 de Mircea Ordean și publicate pe net în 2012. Am preluat 14 dintre ele, pe care vreau să le comentez. Vezi postarea inițială a lui Mircea Ordean și tot setul de poze ►AICI◄
→ CONTEXT
Pe 24 decembrie 1989, în Ajunul Crăciunului, românii puteau să marcheze pentru prima oară din 1948 deschis sărbătoarea asta fără să fie sancționați de autoritățile comuniste. Republica Socialistă România își trăia ultimele zile, iar Președintele ei, Nicolae Ceaușescu (secretarul general al Partidului Comunist Român), împreună cu soția sa, Elena Ceaușescu (viceprim-ministru în Guvernul RSR) fugiseră cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central al PCR din București pe 22 decembrie, cu 2 zile înainte. Fuseseră capturați apoi și duși în cel mai mare secret la garnizoana militară de la Târgoviște.
La București, în tot vidul de putere creat după plecarea lui Ceaușescu, s-a ridicat Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), alcătuit din nomenclaturiști de rang II din vechiul PCR și condus de Ion Iliescu, comunist care ocupase funcții importante, inclusiv Ministru al Tineretului. În seara zilei de 24 decembrie 1989, Iliescu, președintele CFSN, scrie pe genunchi decretul prin care numește un Tribunal Militar Extraordinar care să-i judece și să-i condamne la moarte pe soții Ceaușescu. A doua zi, de Crăciun, pe 25 decembrie,. Ceaușeștii sunt judecați, găsiți vinovați și executați prin împușcare. Ca să vezi, comuniștii uciseseră alți comuniști pentru a prelua puterea. “Revoluția” reușise.
Atmosfera din București, în ziua de 24 decembrie 1989, era una de panică, teamă și suspiciune. Psihoza teroriștilor, menținută de Televiziunea Română Liberă (TVRL) aservită CFSN, băgase spaima-n populație și o ținea departe de cercurile în care CFSN prelua ușor-ușor toate instituțiile fostei Republici Socialiste. În timp ce toți așteptau să afle soarta cuplului Ceaușescu, teroriștii trăgeau de pe clădiri, de la geamuri, trăgeau în civili, nimeni nu era sigur. Practic, oricine putea fi terorist, asta era ideea generală. Hai să vedem pe unde s-a plimbat Mircea Ordean în preziua execuției Ceaușeștilor ↓↓↓
→ FOTO
Metroul de la Piața Unirii, înțesat de filtre. Toți călătorii erau controlați să nu aibă arme de foc, să nu fie cumva teroriști. Tensiunea era la cote înalte și o plimbare prin oraș nu era chiar cea mai bună idee.
Piața Sfânta Vineri, așa cum arăta după ce, între 1985-87, regimul Ceaușescu demolase aproape toată partea centrală a cartierului evreiesc bucureștean, o zonă plină de istorie. Oamenii tranzitau un spațiu mort, populat de blocuri masive și hidoase, multe încă la roșu. Desigur că nimeni nu locuia încă acolo.
Bulevardul 1848 (azi I. C. Brătianu), dintre Unirii și Universitate, era gol. Pasajul rutier de la Unirii, la fel. Fusese inaugurat în 1987, doi ani mai devreme. Un TIR trece prin dreptul intersecției cu str. Gabroveni. Pe el scrie “Jos clanul Ceauşescu!” și “Libertate!”.
Slogan revoluționar “Jos comunismul!” pe gardul Spitalului Colțea, la Universitate. Gardul ăsta nu mai există, a fost înlocuit după 2010 cu unul nou, când a fost restaurat întreg complexul spitalului-monument istoric.
În intersecția de la Universitate, oamenii împodobiseră un brad de Crăciun, dar ornamentele erau ceva mai speciale: ziarul România Liberă (fost oficios al Partidului Comunist, transformat ulterior în Libertatea) și calendarul creștin-ortodox, afișat pentru prima dată în public (regimul comunist nu permitea manifestări religioase publice și distribuirea către mase a propagandei religioase, dar a avut o relație bună cu Biserica Ortodoxă Română).
Grup de oameni discutând la intersecția b-dului Republicii (azi Carol I) cu str. Slănic, după cum arată și indicatorul din anii ’60. Atmosfera străzii. Cadrul ăsta a fost pozat și în 1945, când comuniștii au organizat “Primul 1 Mai liber”, deoarece sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial era aproape (9 Mai 1945).
Basculantă cu ziarul România Liberă în parbriz, care titra cu litere de-o șchioapă: “Sîntem un popor eroic și neîngenuncheat!”. Cu doar o săptămână înainte, aceeași publicație îi ridica osanale lui Nicolae Ceaușescu și condamna revolta inițială de la Timișoara (16 decembrie 1989). Cadru surprins undeva pe b-dul Republicii (azi Carol I).
La Piața Rosetti, oamenii se uită uimiţi și curioși la carcasa unei Dacii care fusese efectiv turtită, cel mai probabil de un vehicul militar (tanc sau TAB). Pe fundal, intersecția cu str. Tudor Arghezi și frumoasa casă de la Piața Rosetti nr. 1, în picioare și astăzi.
Tot sub psihoza teroriștilor, comitete ad-hoc de cetățeni făceau controlale pe străzi. Aici, o baricadă improvizată pe Calea Moşilor, la cinematograful Mioriţa, pe ambele sensuri, pozată dinstpre b-dul Republicii (azi Carol I). Autoturismele erau oprite și toți pasagerii erau controlați.
Același cadru ca cel de mai sus, de pe Calea Moșilor, dar un pic modificat. De remarcat că tramvaiele nu aveau niciun fel de obstacol, ele puteau circula liber. Calea Moșilor avea deja un deceniu și mai bine de când fusese demolată, supralărgită și repopulată cu blocuri înalte și anoste pe tronsonul b-dul Republicii – Obor.
Sloganul “Voturi libere”, practic dezideratul celor care au ieșit în stradă de a avea în sfârșit alegeri libere, scris pe un bloc interbelic de pe b-dul Republicii (azi Carol I), între Moșilor și Armenească. Unele din aceste mesaje e posibil să fi apărut în dimineaţa de 22 decembrie 1989, după ce autoritățile le șterseseră pe cele anterioare și suprimaseră Baricada de la Inter.
Primele alegeri libere din România postcomunistă au avut loc pe 20 mai 1990, titrată “Duminica Orbului”. Deși CFSN promisese că nu va deveni partid politic și că se va menține doar ca organ provizoriu al puterii pentru a asigura tranziția spre un regim democratic, totuși a candidat. A și câștigat, deoarece deținea controlul asupra presei scrise, asupra Televiziunii Române (singura din țară, la acea dată) și a Radioului de Stat, în detrimentul partidelor istorice (Liberal și Țărănesc – PNL și PNȚ-CD), reînființate la început de 1990. Vechii comuniști veneau la putere spoiți în promotori ai democrației, liberății de expresie și pluralismului. Minunat.
Controale și la metrou la Piața Iancului pe 24 decembrie 1989, de frica teroriștilor. Poza asta și cea de la stația Piața Unirii sunt printre puținele care arată atmosfera de la metroul bucureștean în zilele lui decembrie 1989.
Un cadru de pe b-dul Muncii, actual Basarabia, la Întreprinderea de Mașini Unelte și Agregate București (IMUAB). Literele cu sloganul comunist “Programul Partidului, programul poporului”, care stătuseră pe acoperiș mulți ani, începuseră să fie scoase în grabă. La IMUAB era depozitul de arme al Gărzilor Patriotice, înfiinţate de Ceauşescu să-i păzească regimul. IMUAB producea mașini unelte și agregate de mare precizie, mașini cu comandă program, cu citire optică și numerică, destinate altor întreprinderi constructoare de mașini. Clădirea fusese construită în 1963-1967. În 1989 avea peste 6.000 salariați, calificați în Germania și Elveția. În prezent, fosta IMUAB funcționează sub numele “Titan Mașini Grele” și are are aproximativ 700 de angajați. Este o umbră a ceea ce era odată, întocmai ca industria bucureșteană, falimentată cu succes după 1990.
→ CONCLUZII
Mircea Ordean a riscat mult, ca atâția fotografi ai zilelor lui decembrie 1989, pentru a documenta orașul în timpul evenimentelor care au schimbat cursul istoriei României. Cadrele lui Ordean oferă o imagine brută, monocromă, o cronică seacă, dar necesară a unor vremuri tulburi, pe care nici astăzi nu le-am înțeles pe deplin. Pozele, realizate în majoritatea lor în centru (Unirii – Universitate – b-dul Carol I) sunt suficiente pentru a putea extrapola atmosfera pe care o transmit la nivelul întregii Capitale.
Bucureștiul cenușiu lăsat moștenire de Ceaușescu a fost răvășit de gloanțele lui decembrie 1989 și a intrat în democrația anilor ’90 ca un oraș-fantomă, postapocaliptic și cu niște cicatrici nevindecabile. Întocmai ca România, reinventată ca Republică democratică după 1990 chiar de foștii nomenclaturiști care susținuseră, decenii la rând, regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Speranța, teama, nesiguranța, suspiciunea făceau parte din tabloul cotidian al finalului de an 1989. Democrația a revenit apoi într-un oraș pustiu și o țară la pământ.
