… n-ai idee cît te invidiez.
Îs aproape sigur că n-o să citești acum treaba asta – și-s șanse mari să n-o citești nici peste vreun timp, dar nu contează. Poate, la anu’, o s-o citească altcineva; complicate-s căile internetului și ale felului în care lucrurile adăstează, păstrate la răcoare, pentru buna-știință a altora, ce-or să vie mai încolo.
Da’ ce spuneam? A – că te invidiez.
Pe tine – ăla pe care-l văd, zilele astea, descoperind orașul.
Ești de vreo lună pe-aici, te-ai mutat deja (ori la cămin, ori prin vreo garsonieră) și, chemat de Soarele blînd de Octombrie, ai ieșit prin Centru – te-am văzut, să știi.
Făceai poze, dădeai să intri prin cine știe ce clădire ce-ți părea frumoasă, căutai prin buzunar să vezi dacă ai de-ajuns să bei o cafea-ceva într-o terasă îmbietoare.
Și da – chiar mi-a plăcut gîndul ăsta – că din toamna asta sîntem vecini, cum s-ar zice…
Ai multe de făcut: și-aș vrea să mai pot vedea și eu, cu ochi noi, ce-o să-ți iasă-n cale. Nu doar mizeria, nu doar aglomerația și fuga omului de om – ci și muzeele, piesele de teatru, bombele cu bere ieftină, primii pași pe străzile necunoscute-ndeajuns.
Ei, da – aș mai vrea să văd cum se simte s-ajungi într-un parc, după o noapte de ninsoare, și urmele tale să fie primele-n zăpadă; să văd străzile umede într-o seară cețoasă, să mă ascund de ploaie într-un autobuz ce se-ntîmplă să-mi taie calea.
——-
E toamnă, oameni buni: și tot ce-am băgat de seamă a fost faptul că traficul s-a-mpotmolit groaznic și că se face-ntuneric mult, mult mai iute. Dar, toamnă fiind, e și momentul în care boboci au venit aici, în anu-ntîi: și zău că, pe ei, tare-i invidiez.
Or să se blazeze; or să devină bucureșteni; or să facă greșeli, or să-ncerce lucrurile nepotrivite – ei, și? Ce frumos e să ai o lume-n față!!!
Toamna bobocilor…
