Tristeţea, ca formă de dezamăgire legată de oameni sau de viaţă, poate fi percepută fie în timp, adică în urma unor experienţe fie înainte de timp, adică înaintea unor experienţe.
Există astfel o tristeţe în timp, în viitor în care oamenii aşteaptă la un moment dat să fie dezamăgiţi, ei ştiind că dezamăgirea va veni într-o bună zi şi extrăgând pe baza unor experienţe repetitive un fel de regulă a tristeţii sau a dezamăgirii. Şi mai există o tristeţe înainte de timp care anulează orice aşteptare şi orice viitor pentru simplul motiv că viitorul fiind deja aici, în chiar sfârşitul înfăşurat ca punct de plecare, el merge mai repede ca timpul, producând o străfulgerare, o iluminare care revelează sau anticipează toate posibilele experienţe ale tristeţii, întocmai ca o profeţie.
Această profeţie a tristeţii sfidând experienţa, timpul e uimitor ilustrată în celebrul vers al lui Nichita Stănescu: „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.
