Între bunul simţ şi simţul comun există o deosebire atât de mare şi o asemănare atât de mică, încât ele nu trebuie confundate, cum se întâmplă adesea. Dacă mica asemănare între cele două are în vedere o înţelegere a realităţii doar la un nivel primar şi elementar, marea deosebire, prin care bunul simţ se desparte de simţul comun, are în vedere o înţelegere şi o sinteză a datelor realităţii la un nivel superior.
Spre deosebire de simţul comun, care se bălăceşte într-o nediferenţiere, nenuanţare, nerafinare şi nespecializare maxime, bunul simţ iese din anonimatul bălăcelii comune ramificându-şi, diferenţiindu-şi, rafinându-şi şi specializându-şi instrumentul înţelegerii realităţii. Şi asta deoarece bunul simţ face un efort continuu de prelucrare, de metabolizare, de „digerare” a datelor realităţii pe când simţul comun, mai leneş, nu prelucrează, nu metabolizează şi nu „digeră” datele realităţii, ci are tendinţa de a le înghiţi aşa, pe nerumegate, pe nemestecate, ca un pelican.
Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă că simţul comun (pelicanul) ar trebui, doamne fereşte, eliminat, căci el este în fond izvorul impur, purificat continuu de bunul simţ. Trebuie să se înţeleagă doar necesitatea unei distincţii.
