Există în viaţa fiecăruia dintre noi momente când ni se „dă” şi momente când ni se „ia”… Din moment ce acceptăm ca viaţa să ne „dea” ar trebui să acceptăm şi ca viaţa să ne „ia”, ceea ce ne e, fireşte, mult mai puţin la-ndemână. Cum acest lucru se-ntâmplă din motive ce scapă adesea inteligenţei sau voinţei noastre, tot ceea ce putem face în primă instanţă este să suferim…
Suferinţa care se hrăneşte doar cu urma sau cu cenuşa lucrurilor sau a fiinţelor iubite devine atât de singură şi de lipsită de speranţă…căci înţelegând să suferim astfel, cum vom putea găsi şi cum vom putea auzi cântecul dragostei şi al semnificaţiei ? – care se poate înălţa doar dincolo de cenuşă, doar dincolo de vizibil, doar dincolo de urmă…
Dacă aţi privit cu-adevărat o lumânare arzând, veţi fi aflat poate, ceea ce Antoine de Saint-Exupéry spunea undeva, anume că „esenţa unei lumânări nu este ceara care lasă urme, ci lumina…” Numai pentru aceasta merită să trăim. Numai pentru aceasta merită să murim.
