Omul e singura fiinţă care are dorinţe pe fondul unei lipse sau a unui gol existenţial, în jurul căruia îşi construieşte o întreagă ierarhie sau scară a dorinţelor, în încercarea de a trece de la animalitate la umanitate şi, în fine, la divinitate.
Traversând cu barca nenumărate ape, poposind pe nenumărate ţărmuri, omul poate resimţi la un moment dat o oboseală atât de mare a propriei sale incompletitudini, încât nu-i de mirare că aşează la capătul dorinţelor sale sau în vârful lor…pe Dumnezeu. Şi face acest lucru pentru a se lepăda, în fine, de incompletitudine şi a se bucura de plenitudine, ceea ce e perfect justificat. Până acum, omul n-a reuşit să conceapă un ţel mai măreţ.
