Există oameni care fac răul şi oameni care tolerează răul, îl acceptă sau îl susţin. Despre care dintre aceste două categorii am putea spune că face un mai mare deserviciu omenirii? E binevenită în acest sens remarca lui Einstein care, fără intenţia de a minimaliza rolul răufăcătorilor, afirma că „lumea e mult mai ameninţată de cei care tolerează sau susţin răul” decât de cei care-l comit, afirmaţie care, nu-i aşa, ar trebui să ne pună puţin pe gânduri… Şi asta nu pentru că Einstein e Einstein, adică o autoritate, ci pentru că însăşi istoria omenirii, mai trecută sau mai recentă, ne arată că aşa stau lucrurile.
Cei care nu sunt autorii direcţi ai răului ar putea să se simtă lezaţi, ofensaţi, ar putea să vocifereze, să protesteze sau să nege acest lucru până în punctul în care terminând de dat toată zgura la o parte, ar putea întrezări adevărul că răul, pentru a fi complet, pentru a fi nu doar cauză, ci şi efect, are nevoie de un complice, fie în sensul toleranţei, fie al susţinerii, fie al acceptării sau primirii lui, toate acestea având la bază, desigur, varii motive – frica, laşitatea, pasivitatea, siguranţa şi securitatea personale, comoditatea, confortul, egoismul, indiferenţa. Astfel, dacă comiterea unui rău e primul mare pas, ce ţine de cauza răului, atunci acceptarea sau toleranţa răului e al doilea mare pas, ce ţine de efectul răului, în sensul primirii lui. Căci a da cuiva un rău e foarte rău, însă a primi răul cuiva e un rău şi mai mare.
Lumea e, aşadar, mult mai ameninţată de cei care tolerează răul decât de cei care-l comit, deoarece a nu demasca răul, a nu-l sancţiona sau pedepsi ferm, adică a nu-l întoarce din drum spre cauza, spre sursa care l-a generat, duce la efecte nocive şi la proliferarea lor pe o scară mult mai mare, ştiut fiind că cei ce tolerează răul sunt superiori numeric celor care-l comit.
E imperios necesar, prin urmare, să nu stăm cu mâinile în buzunare şi să acceptăm, să susţinem, să tolerăm sau să privim răul care se întâmplă chiar în faţa noastră.
