Am întâlnit de curând un câine. Un altfel de câine. Era mare, alb, frumos şi foarte fericit. S-a urcat, aiurea, într-un troilebuz de la Universitate, într-o frumoasă după-amiază de duminică. Toţi călătorii au amuţit, încercând o senzaţie de plăcută uimire la vederea acestui personaj care emana, categoric, un aer cu totul special.
Privindu-l, am observat cum câinele a încercat, rând pe rând, o stare de sfială, transformată treptat într-o stare de recunoştinţă – din când în când făcea mici plecăciuni cu lăbuţele din faţă -, iar apoi într-o stare de mare fericire, numai el ştie de ce. Eram atât de fascinată de acest câine, încât mi-a părut extrem de rău că trebuie să cobor. Dar câinele a coborât şi el. Aşadar, am coborât împreună, la Eroilor. Am simţit apoi imediat nevoia să-l petrec cu privirea, să văd încotro merge…Dar câine n-a mers, ci s-a aşezat în faţa mea şi m-a privit cu un aer atât de serios, atât de supus şi atât de inteligent, încât am avut realmente impresia că mă aflu în faţa unui mare înţelept. Apoi, rupându-mă din vraja privirii acestui câine, cu blana albă şi strălucitoare, am traversat strada şi am ajuns pe Dr. Lister. Am întors capul şi am zărit câinele la câţiva paşi în urma mea. Am sunat la poarta unei case şi am aşteptat…cu câinele alături, iar când poarta s-a deschis…am aflat că albul câine locuia de fapt în acel imobil, aparţinând chiar persoanei pe care o vizitam.
Pe câine îl cheamă Tony, dar eu cred că acest Tony „răspunde” mult mai bine la numele de…mistic.
