Şi când s-a născut în mine primăvara, m-am ridicat din vis şi mi-am întins braţele luminii…Şi lumina curgea prin mine din toate părţile, de sus în jos şi de jos în sus, într-o revărsare de echilibru în care odihnindu-mă, picioarele-mi deveniră copaci şi umede rădăcini, braţele…tulpini de vanilii şi grădini aurii de muguri, iar palmele…cuiburi de bucurii din care păsări ciuguleau, ciripind neobosite. Fruntea-mi era tremurul vast adus de vântul ce face ca totul să se mişte, iar ochii-mi erau boboci de lumină şi ceruri în care toate se priveau până ce, contopindu-se, deveneau o singură privire, un singur cer, o singură primăvară, un singur suflet, un singur surâs.
Şi sufletul meu stătea şi privea alături de mine şi mult se bucura, mult se minuna şi mult se înălţa…şoptindu-mi sfios „vino”… Şi surâzând îl urmai căci privindu-l, presimţi în el o şi mai mare duioşie.
