Nu trebuie să privim pământul doar ca un conglomerat de minerale şi roci, ci trebuie să-l privim ca pe un organism viu, care are un suflet prin care respiră, adică inspiră-expiră… nu aer, desigur, ci ceva cu mult mai subtil.
Astfel, expiraţia pământului o putem asocia acelor forţe care primăvara şi vara fac să iasă din pământ plantele, sufletul pământului revărsându-şi, exteriorizându-şi fizionomia, chipul. La fel, inspiraţia pământului o putem asocia acelor forţe care toamna şi iarna fac să se retragă în pământ plantele, să se veştejească părţile verzi, iar în final să se paralizeze procesele de creştere, sufletul pământului absorbindu-şi, interiorizându-şi fiinţa în el însuşi.
Putem observa apoi cum cele două manifestări, expiraţia şi inspiraţia pământului, sunt atât de intim legate de structura sufletului uman, încât ceea ce numim interiorul sau exteriorul acestuia ţin în fond de un proces mai vast care ne precede şi pe care conştientizându-l putem dobândi o respiraţie mai amplă, mai universală.
