Albul şi-a terminat curăţenia şi şi-a întins cu generozitate pânza…Numaidecât, desenatori dintre cei mai talentaţi au început să desăvârşească pe pânză fel de fel de forme, în fel de fel de culori. Albul era fericit, căci desenele de pe pânză se înţelegeau atât de bine între ele şi se integrau atât de frumos şi de armonios, încât alcătuiau de-acum o mare familie, având o istorie, un trecut.
La un moment dat, în trecere fiind pe-acolo, o pasăre întunecată, neştiind să facă ceva mai bun, a murdărit pânza cu puţin negru. Stânjenit de un astfel de „cadou” neaşteptat, Albul s-a gândit că în fond şi la urma urmei puţin negru e, poate, binevenit, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru contrast.
Desenele de pe pânză s-au revoltat însă şi chiar s-au supărat pe Alb că nu curăţă acea pată neagră care le umbrea lor existenţa. Ascultător, Albul a început să cureţe pata, doar că negrul, fiind un ingredient ceva mai îndărătnic, nu s-a lăsat şters cu una cu două ci, dimpotrivă, în loc să se şteargă a început să se întindă peste tot… Sârguincios, Albul şi-a mărit efortul şi astfel, fără să-şi dea seama, a început să-şi întindă propria capcană, căci în acţiunea stăruitoare de a şterge negreala, ceea ce i-a reuşit în cele din urmă, el a şters şi celelalte desene, forme şi culori care-i înfrumuseţau pânza.
E lesne astfel de-nţeles că nu putem şterge ingredientul negrului sau al răului decât cu riscul de a şterge totul şi de a ne subţia sau chiar rupe pânza. Să încetăm, aşadar, să ne mai ruşinăm de existenţa negrului (răului) pe care din pudoare, din jenă sau din lipsă de obişnuinţă încercăm să-l ştergem, să-l acoperim sau să-l îndepărtăm şi să lăsăm negrul (răul) să-şi arate faţa şi să fie exact ceea ce este el.
Cum nu putem şterge sau îndepărta răul, căci nu avem această putere, putem doar lăsa răul să se absoarbă în propria lui gaură neagră.
