Toată lumea ştie că Auschwitz-Birkenau a fost un lagăr de concentrare nazist din Polonia, care în cel de-al Doilea Război Mondial a avut ca scop principal distrugerea evreilor din Europa, şi nu numai, estimându-se că aproximativ 1,1-1,6 milioane de oameni au fost exterminaţi în acest lagăr.
Aflându-mă într-o mică excursie în Cracovia, am considerat necesar să vizitez şi Auschwitz-ul, nu fără oarecari rezerve datorate emoţiilor răscolitoare ce apar de obicei atunci când ne confruntăm cu flagrante atrocităţi sociale.
Poate mi se pare numai mie, dar atunci când ajungi acolo simţi de la bun început un anume miros…uşor înţepător, asta probabil şi datorită ploii… care, prin conlucrarea cu pământul, scoate întotdeauna la iveală mirosuri mai intense, mai tari.
Aruncând o privire fugară în dreapta şi-n stânga, ai impresia clară că totul îţi este extrem de familiar, că nimic nu-ţi este străin (asta, desigur şi datorită multiplelor mediatizări –filme, reportaje), astfel încât te integrezi relativ repede în sinistrul decor, acompaniat de un sentiment pios, apăsător şi copleşitor. Vizitând toate acele atrocităţi despre care nu doresc să insist – camerele de gazare, crematoriul, locurile de tortură, zidurile de exterminare, galeria de fotografii, obiectele (săpun, covoare) fabricate din oameni etc -, ai senzaţia că ai coborât într-un iad multidimensional împrejmuit de garduri de sârmă ghimpată.
Mai multe pâlcuri de vizitatori din ţări diferite, care nu aveau asupra lor nicio cameră de fotografiat sau de filmat, ci doar privirea şi tăcerea, şi-au sincronizat la un moment dat, printr-un fel de magie, paşii, murmurul vocilor, gesturile, privirile ridicate sau coborâte într-un fel de rugăciune mută. E ciudat, dar nu simţi că vrei să pleci cât mai repede, ceva te reţine, ceva te înduioşează, ceva te apasă, ceva te ţine în transă, astfel că atunci când, în fine, pleci, simţi o imensă eliberare, ca şi cum ai fi coborât în dedesupturile istoriei, drenând memoria, iar apoi ai fi ieşit la lumina ei.
Adevărul este că răutatea şi ura umană au rădăcini atât de adânci, încât te poţi simţi o clipă dezorientat. Dar şi vindecat de acest sentiment iraţional şi bestial, astfel încât îţi vine să ierţi rasei umane toate răutăţile şi urile, chiar înainte de a le face, din desolidarizare de rău şi din teama de a nu contribui cumva, chiar dacă la o scară mai mică, la rescrierea răutăţii şi bestialităţii umane.
Am revenit în Bucureşti, unde oamenii protestează, pornind de la un pretext binecunoscut, împotriva puterii. E bine, într-adevăr, să nu uităm că puterea are mereu tendinţa de a îngrădi libertăţile oamenilor prin diferite sârme ghimpate, reguli absurde sau legi arbitrare. Iată de ce oamenii au tot dreptul să se trezească, să-şi exprime nemulţumirile şi chiar să ceară schimbarea în scopul recâştigării demnităţii umane.
