Într-o seară au apărut în oraş câteva umbre… Oamenii nu şi-au dat seama de la început că au venit aceste umbre, dar după câţiva ani, mai multor oameni li se părea că umbra lor e însoţită şi de alte umbre. Au mai trecut câţiva ani…şi oamenii oraşului au început să-şi trimită umbrele la plimbare să se întâlnească cu acele umbre ce veniseră în oraş.
Era de-acuma chiar un obicei ca oamenii să nu mai iasă din casă, ci să-şi trimită numai umbrele pe-afară. Dacă vreun străin ajungea în oraş, era mirat de faptul că se întâlnea doar cu umbre, aşa că le întreba pe acestea : „Unde sunt oamenii ?”, dar umbrele, care între timp prinseseră putere, ceea ce le dădea şi dreptul la invidie, încercau să abată atenţia de la astfel de lucruri…
Până într-acolo încât, la un moment dat, s-au gândit să nu mai depindă de oameni şi să se descotorosească de ei, astfel încât să rămână numai ele, umbrele, care se vor ocupa mai bine de oraş şi-i vor reprezenta mai bine pe oameni.
Oamenii sunt alungaţi… A reuşit să se ascundă însă, un singur om, care văzând unde s-a ajuns, s-a gândit să facă un foc în care să topească toate umbrele… Toată noaptea a ars focul, iar spre dimineaţă, când oamenii au pătruns în oraş cu sfială şi neîncredere, şi-au dat seama că nimic din oraş nu fusese distrus, doar umbrele. Şi s-au bucurat.
Acesta e idealul meu de Bucur-eşti, o capitală a bucuriei de a fi, în care umbrele, imaginile şi nonvalorile să facă loc oamenilor adevăraţi, în carne şi oase. Pentru aceasta, fiecare e dator să vegheze la umbra sa.
