Mă gândesc din ce în ce mai serios la ipoteza că prostia, în majoritatea formelor ei, e un mecanism de apărare în faţa complexităţii vieţii. Am în vedere aici prostia ca fenomen psihologic şi social, prostia de natură secundă, pervertită şi nu prostia genuină, prostia lustruită, şlefuită, acceptată şi încurajată social, prostia care stă la baza tuturor conflictelor vieţii.
Aş defini prostia ca deviere, ca ocolire de la un traseu drept şi direct, ca o cotire pe un drum lăturalnic şi obscur, pe scurt ca o deviere imaginară care suprapunându-se realităţii creează, cu timpul, o deformare pe măsură. Pe baza acestui mecanism de apărare se grefează apoi serii întregi de devieri şi de rute ocolitoare, de reţele şi de ramificaţii…cu rădăcini atât de adânc implantate în solul minţii încât chiar şi unui psiholog cu experienţă i-ar veni greu să desţelenească, să deconstruiască această realitate iluzorie sau această minciună reală.
Prostia devine, astfel, o minciună, propria minciună, ai cărei pereţi sau ziduri de apărare se construiesc în jurul propriului vid, a propriului nimic, a propriei neputinţe. Prostia e un mecanism de apărare greşit, care se manifestă într-o serie de acte ratate…cu consecinţe nefaste pentru economia psihică şi pentru rezervorul energetic al omenirii.
Ca o mică exemplificare, deoarece cazuistica e prea variată şi colorată, a te dota sau a te împăuna, aşa cum face adesea prostia, cu două perechi de aripi echivalează cu neputinţa de a zbura… sau, analog, cu neputinţa îndeplinirii funcţiei proprii, care la om e inteligenţa.
SURSA-FACEBOOK.COM
