„Dacă te-ntreabă cineva cine eşti, tu să nu-i spui cine eşti,
căci acel cineva te-ntreabă cu gând ascuns ca să te piardă…”
(N.Stănescu)
Înţelegerea este întotdeauna condiţionată şi limitată, iar atunci când este vorba de înţelegerea psihologică, ea limitează şi condiţionează şi mai mult. Atunci când „înţelegi” pe cineva, tu îl încătuşezi de fapt în propria ta înţelegere… Astfel, fiinţa pe care o „înţelegem” o închidem de două ori : o dată pentru noi şi o dată pentru ea însăşi, printr-o formulă mecanică ce-i limitează misterul, taina, posibilitatea…
Analog, simţim uneori, mai mult sau mai puţin conştient, că „înţeleşi” fiind, pierdem ceva…fiind limitaţi şi încătuşaţi de acea înţelegere care ni se prinde de chip ca un fir de praf, ca o umbră sau, mai grav, ca ceva mai solid, o ştampilă sau o etichetă. De aici nevoia continuă a omului de spaţiu şi de libertate, de răzvrătire şi de revoltă, precum şi refuzul de a fi ţintuit într-un „pat al lui Procust”.
Înţelegerea psihologică are în acest sens ceva nociv, deoarece nu are acces decât la straturile superficiale ţinând de aparenţa omului (ce i se prezintă în mod fals drept realitate) şi nu la esenţa lui, care nu se poate niciodată cunoaşte, ci doar „gusta”, „bea”, „trăi”, „sărbători”
În loc de orice altă concluzie, aş spune, extrapolând ceea ce Kahlil Gibran spunea despre frumuseţe, că dacă o înţelegere mare ne poate încătuşa, una şi mai mare ne poate elibera.
