Dacă tot e toamnă, merită să vedem…Melancholia, filmul regizorului danez Lars von Trier, care ne prezintă o viziune a Sfârşitului Lumii sub forma unui extraordinar de frumos şi de tulburător poem cosmic.
Ceea ce frapează pe tot parcursul filmului sunt imaginile curgătoare, umede, lente, suprarealiste şi de proporţii cosmice pe care le putem vedea prin ochii unui personaj atins de melancolie (Justine) în contrast cu celălalt personaj (Claire) caracterizat de spirit practic şi de ceea ce oamenii numesc „simţul realităţii”.
În fond, Justine şi Claire reprezintă cele două atitudini umane fundamentale : Claire, atitudinea pozitivă de tip iluzoriu, „paradisiac”, neproblematic, care barează accesul spre mister, necunoscut, cosmic, datorită ataşamentului faţă de lucruri, de concret, de imediat, iar Justine, atitudinea negativă de tip lucid, problematic, „luciferic”, specifică celor atinşi de melancolie, de acel neajuns sau vid existenţial care neputându-se ataşa de lucruri, adică de temporalitate simt mereu zădărnicia a toate, ceea ce le permite o deschidere spre mister şi cosmic.
Problema esenţială a filmului este raportarea noastră la sfârşit, Lars von Trier arătând în acest sens că „realiştii”, cei prea ataşaţi de lucruri şi de simţul comun al realităţii, sunt extrem de vulnerabili şi de fragili în faţa inevitabilului, a sfârşitului, a morţii pe care o resping şi o refuză terifiaţi. Negândindu-se şi nepregătindu-se vreodată pentru vreun sfârşit, ei ratează momentul final, întâlnirea cu moartea, fiind copleşiţi în faţa unei forţe mai mari decât ego-ul lor mărunt, meschin şi posesiv.
Dimpotrivă, melancolicii, cei care ştiu să renunţe la lucruri şi la lume, se ridică la înălţimea unui final apoteotic pe care ştiu să-l trăiască, să-l înţeleagă şi să-l asume în toată măreţia, frumuseţea şi intensitatea lui. Ei se dovedesc, astfel, a fi mult mai responsabili în faţa Sfârşitului…personal sau al lumii.
Melancolia e un sentiment acut al înstrăinării faţă de existentul limitat şi cotidian, a cărui plasă te pierde, te fură şi te alienează. Lars von Trier se dovedeşte a fi un melancolic incurabil, a cărui sensibilitate se constituie deopotrivă ca mobil al unei căderi şi ca mobil al unui elan, în sensul că numai distrugând rădăcinile putrede ale vieţii o vom putea elibera şi purifica de tot ce are ea malefic şi diabolic.
