Pe net, în enciclopedia Wikipedia, există un articol despre metroul din Bucureşti, care începe cu un fel de definiţie: „Metroul Bucureştean este un sistem de metrou care serveşte Capitala României, Bucureşti. Reţeaua este administrată de compania Metrorex şi este printre cele mai folosite sisteme de transport în comun din România“. După care se listează următoarea structură de articole: „Cuprins, 1 Linii, 2 Istorie, 3 Dezvoltare, 4 Utilizare, 4.1 Bilete şi abonamente, 4.2 Orar şi frecvenţă, 5 Semnalizare, 6 Vezi şi, 7 Legături externe“. O abordare strict utilitară, fără alt tip de încadrare urbană, nici măcar arhitecturală. La noi metroul nu are altă funcţie în afara utilitarului, este mijloc de transport, atât.
În alte oraşe europene, în Paris, de exemplu, s-au păstrat intrările staţiilor mai vechi de metrou, mai ales cele din centrul oraşului, cu arhitectură stil art nouveau, proiectate de arhitectul Hector Guimard, ceea ce arată că a fost construit în armonie cu arhitectura vremii. În Atena, staţiile de metrou sunt resemantizate în spaţii expoziţionale, cu vitrine şi exponate în ele, şi treci practic permanent printr-un muzeu. În Praga, toate staţiile de metrou sunt construite coerent după aceeaşi formulă şi păstrează acelaşi tip de decoraţie şi finisaj. La noi nu se pune problema unei armonii arhitecturale, mai mult, nici o staţie nu are legătură ca „design“ cu cealaltă. Insuportabilul, însă, vine din altceva, din faptul că miroase a mucegai din cauza nenumăratelor şi permanentelor infiltraţii, e întuneric apăsător, iar pereţii şi podeaua sunt ştirbe de faianţa lipsă şi gresia prea uzată, pasajele arată mai degrabă ca nişte buncăre. În plus, dacă încercaţi să vă mângâiaţi cu faptul că este cel mai rapid mijloc de transport, luaţi în calcul: înghesuiala, capacitatea şi spaţiile prea mici pentru „debitul“ mult prea mare de călători.
O definiţie a unui sistem „adevărat“ de metrou include următoarele puncte: sistemul este urban şi foloseşte trenuri electrice, e total independent de alt trafic, are o frecvenţă mare de serviciu. Cât acoperă din aceste aspecte metroul din Bucureşti? Mai nimic. Ca sa nu mai zic de grevele nenumărate pe care le-am suportat de-a lungul timpului din partea angajaţilor Metrorex. Pentru ce? Pentru a fi sardele stând cuminţi în sucul propriu. În studenţie, îmi spuneam: „sunt un om care merge cu metroul, sunt un nimeni“, ca să suport cu stoicism cele 15 minute de mers cu metroul bucureştean care se umflau de fiecare dată neprevăzut ca o cocă pusă la dospit: fie pentru că se bloca o linie, fie pentru că întârzia trenul, uneori chiar lua foc, nu mai vorbesc de frecvenţa sosirii trenului următor, care contrazice orice idee de frecvenţă etc.Însă cel mai greu suportam tentativele eşuate de a urca în tren, care se terminau invariabil cu „vă rog împingeţi-mă şi pe mine ca să pot să urc, vă mulţumesc mult!“. Ajungeam la destinaţie cu hainele ferfeniţă şi nervii praf. Metroul nu e o experienţă pentru orice muritor.
În Wikipedia, lângă definiţie, sunt postate două fotografii cu un „tren de tip vechi“ şi unul de „tip nou“, modern, cum ar veni. Săptămâna trecută, în timp ce aşteptam la Unirea, a apărut un tren (tot de tip vechi), dar vopsit cu spray gri-argintiu, după modelul graffitiurilor, numai că era acoperit total, integral, cu ferestre cu tot. În momentul acela, am auzit în spatele meu: „Ba, ce e cu conserva asta?!“.
(Observator cultural, 2007, Februarie Nr. 359)
