Poezia lui Miguel Gane ne invită să descoperim cel mai frumos sărut din lume prin neastâmpărul său în poezie așa cum îl trăiește doar un poet sau un visător în ale poeziei. Și unul și altul au un foc care arde.
Pariul vieții: cine arde mai arțăgos nu mai țanțoș. Poetul nostru ne spune clar ”Nu vreau să ard în foc, eu vreau să creez focul”, asta ca să nu avem surprize. Noul său volum de poezii, „Albastru”, apărut la editura Alice Books, ne invită să-l descoperim stih cu stih.
E firesc să-și creeze propriul univers poetic și nu se poate fără revoltă, căci ne spune și răspicat ”acum sunt un copil rău pentru că sunt poet”.
Se întreabă cu uimire ”Câți ani sunt treizeci de ani?” fără a aluneca pe vreun inventar al faptelor proprii, ci mai mult mizând pe anii care îi fagocitează. Mai pe scurt, încă își permite să simtă că „diluează timpul”. Cu toții știm, din nefericire, că după 30 timpul îl diluează pe om.
Henri Coandă – un cimitir de exilați către nicăieri
Sentimentul de a fi un stăin într-o țară nouă cu denumirea de emigrant se decontează repede: ”A fi român era un păcat”, ”Mă simțeam un număr pierdut în infinit”, „Ajung la București Henri Coandă se transformă într-un cimitir de exilați către nicăieri – exi”, și se transformă într-un veritabil exil. După cum mărturisește ”cuvântul viitor este un spin în gura celui care pleacă fără să vrea să plece”. Diaspora românească rămâne o rană veșnic deschisă și, astăzi, prin poezia lui Miguel ea devine doină (exprimat ca suferință continuă, fără pauză) modernă.
Căci ”toți suntem același, pentru că toți plângem cu aceleași lacrimi, pentru că toți plecăm cu aceeași teamă”.
Lacrimile bunicilor – un geam spart și împrăștiat prin Europa
Referindu-se la bunici notează ”Lacrimile din ochii lor sunt un geam spart și împrăștiat prin Europa.” La această doină românească mă refer căci fenomenul diasporei este și o mare dramă ce se înrâurește pe generații.
Nu sunt zadarnice versurile ”rădăcinile sunt adăpostul vieții nicăieri nu se doarme mai bine ca acasă ”, ”consolarea este o umbrelă de hârtie în ploaie” , ”oricât m-aș opune sângele tău mă locuiește”.
Prea multe de ”nu” pentru ce nu e iubirea, trădează o speranță într-o iubire ideală.
Se confesează în fața iubirii nemuritoare ”o să scăp cu ajutorul poemelor, pentru că ele, spre deosebire de tine, rămân pentru totdeauna”, pledând din reflex pentru iubirea de artă, dar și pentru un poet din moment ce scrie un poem oare îi mai aparțin stihurile sau sunt proprietatea spațialului, a văzduhului ? Voi ar fi bine să ziceți…
”De fiecare dată când îți desfaci picioarele nu mai cred în adevăr”
În sfârșit vine și viziunea erotică, carnală ”De fiecare dată când ți desfaci picioarele nu mai cred în adevăr ca antiteză la minciună și îmbrățisez falsul drăcușor din tine”, ”De fiecare dată când îți desfaci picioarele dai cu tifla poveștii că Dumnezeu te-a făcut femeie dintr-o coastă și clamezi unica realitate suntem plăceri, suntem viață”.
Și ce frumos continuă cu vreau – ”Vreau să îți număr alunițele una câte una, să-ți sărut cicatricile ținând în buze ac și ață, să-ți îmbrățisez corpul vremelnic într-o marți la cinci prin București” și ”Vreau să te mușc ușor de buric în timp ce vorbești la telefon” (mi se pare corect si absolut necesar mușcatul).
Și, bineînțeles, iubirea se ivește în stihuri sub forma tot a verbului dorinței ”te vreau la orice timp al verbului a șopti” căci ”femeia e trecutul unei nopți și viitorul zilei următoare” și între ele există și o justiție poetică fină la Eforie (vă las să descoperiți în volum).
”Suntem ceea ce am face dacă nu ne-ar fi teamă”
Poetul definește și existența ”suntem ceea ce am face dacă nu ne-ar fi teamă” visează la bunica și bunicul și tot ce poartă în suflet e iubire și, categoric, un pic de sălbăticie a simțămintelor și poate oleacă de dor de inefabil (căci fiecare îl definește) și poftă de ceva încă netrăit, care asteaptă dospit.
Dacă deschizi volumul ”Albastru” descoperi faptul că poți vedea marea și prin intermediul ochilor altora și asta ne dorim și noi să vedem iubirea, viața, tinerețea, carnalul prin ochii tânărului poet.
Miguel Gane, scriitor de origine română, este considerat cel mai bine vândut poet contemporan de limbă spaniolă, un autor ale cărui versuri au depășit granițele literaturii și au devenit parte din cultura pop, din mișcări sociale și din poveștile personale ale cititorilor săi din întreaga lume.
Născut în 1993, în satul Lerești, județul Argeș, sub numele de George Mihăiță Gane, autorul trăiește la Madrid din 2002 și este astăzi unul dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani de limbă spaniolă. Dublu licențiat în Drept și Administrarea Afacerilor și deținător a două masterate în Proprietate Intelectuală și Avocatură, Miguel Gane a devenit un fenomen editorial prin volumele sale de poezie, vândute în zeci de mii de exemplare în Spania și în America Latină.
„Albastru este un loc nepopulat, nelocuit de vreun trup viu, un spațiu vast în care totul stă să fie construit, în care totul stă să fie născut. Albastru este primul pământ, dar și ultimul: prima dată când se iubește, când se sărută, dar și când se pierde. Albastru este începutul unui drum și este, totodată, cât s-a parcurs până acum”, spune Miguel Gane despre noul său volum de poezii, „Albastru”
