Bucureştiul era renumit încă din cele mai vechi vremuri prin numeroasele sale grădini de o frumuseţe deosebită şi prin verdeaţa pădurilor ce-l împrejmuiau. Codrii Vlăsiei, de exemplu, se întindeau de la Carpaţii Meridionali până în oraşul devenit capitală.
Cu timpul, vestitele grădini s-au dus, iar pădurile s-au îndepărtat mult de oraş… Ceea ce este totuşi interesant este faptul că imboldul ridicării „Micului Paris” nu a fost dat de grădini, parcuri sau păduri, ci de construcţia marilor bulevarde.
Un astfel de loc este Şoseaua Kiseleff, construită la mijlocul secolului al XIX- lea, în urma unei trasări prin mijlocul pădurii ce înconjura Bucureştiul, şi care a purtat, încă de la început, numele marelui edificator al Capitalei.
Astăzi, arteră principală de circulaţie, Kiseleff-ul mai păstrează încă aroma vechilor ieşiri la şosea. Cu toate acestea, ritmul mult prea alert al vieţii a făcut ca oamenii să uite de Kiseleff şi de importanţa sa pentru oraşul în care trăiesc, în care iubesc, în care se bucură, plâng sau se revoltă… Dar nu numai atât! Oamenii au ajuns să-şi amintească de Şoseaua Kiseleff, în ciuda faptului că poate, trec zilnic prin zonă, doar de 1 decembrie, ziua în care este organizată mult prea celebra paradă militară. În restul timpului, parcă şi Arcul de Triumf e lipsit de glorie… Iar asta e foarte trist…
Am uitat de Kiseleff, dar şi de Constantin Brâncoveanu şi curtea domnească, de regi, de marii oameni de cultură sau de oamenii simpli care au murit pe câmpul de luptă pentru unitate naţională. Dar, am speranţa că toate aceste lucruri se vor sfârşi… Că bucureştenii vor ajunge să-şi iubească oraşul, că-l vor respecta, că vor fi mândri că trăiesc aici. Într-un cuvânt, că le va păsa…
Până atunci… eu sunt mândră că sunt român şi cetăţean al Bucureştiului. Încă mai cred în conştientizarea trecutului de către bucureşteni, precum şi în deşteptarea lor din letargia în care au intrat de mult prea multă vreme…De atâta vreme, încât ai senzaţia că întotdeauna au fost aşa… De atâta vreme, încât am şi uitat de mult prea evocatul interbelic, epoca în care Capitala era „Micul Paris”, iar locuitorii săi erau mult mai preocupaţi de ceea ce se întâmpla în jurul lor!
Suntem destul de puţini…aceştia care mai încearcă să lupte pentru oraşul lor, aceştia optimişti, dacă vreţi, însă nu ne dăm bătuţi. Lupta noastră porneşte cu acest site!!! Şi nu se va încheia aici!
Cred în bucureşteni…şi în deşteptarea lor!
