Cum nici eu nu auzisem pană de curând de Premiile Darwin, cred că nu ar strica să aflăm ce sunt acestea şi care sunt merituoşii premiaţi cu ele.
Deşi acestea sunt denumite după părintele evoluţiei, ele funcţionează în contrast cu ideea de evoluţie darwiniană, deoarece – s-a spus – câştigătorii acestor premii îmbunătăţesc bagajul genetic al umanităţii… autoeliminându-se singuri din el.
Cu alte cuvinte, premiul de regulă este acordat post mortem, celor mai stupide metode de a muri găsite de infractori (şi nu numai ) în focul acţiunii, respectiv în momentul comiterii ilegalităţilor sau ulterior.
Dincolo de tragismul situaţiilor, să avem în vedere ironia sorţii sau stupiditatea planurilor bine premeditate.
Un deţinut dintr-o închisoare din Pittsburgh a încercat să scape de executarea pedepsei inventând o metodă de a evada.
Jerome, pe numele său, a construit o funie lungă de 100 picioare din cearşafuri de pat, a ieşit printr-o fereastră ce se presupunea a fi indestructibilă şi a început să coboare pe funia confecţionată de el. Nu se ştie dacă planul lui a luat însă în calcul curiozitatea şoferilor de pe strada învecinată închisorii, dar cu siguranţă nu a luat în calcul marginile ascuţite ale sticlei, gradul de uzură al cearşafurilor şi nici distanţa mare până la pământ.
Capătul de jos al funiei de cearşafuri era cu 86 de picioare mai scurt decât trebuia, dar oricum eroul nostru nu a ajuns la capătul funiei, pentru că din cauza bucăţilor de geam rămase în cadrul pe care îl spărsese, funia s-a sfâşiat; acesta a căzut de la înălţimea de 150 de picioare, ceea ce i-a cauzat şi decesul.
Dar nu se termină aici, deoarece un an mai târziu, un alt deţinut, care nu auzise de incidentul soldat cu moartea lui Jerome, şi care aştepta transferul către o altă închisoare, a legat 8 cearşafuri şi s-a lansat de la fereastra de la etajul 7. acesta a descoperit că funia sa este mai scurtă cu 25 de picioare faţă de necesar. Mai norocos însă decât Jerome, doar şi-a fracturat glezna şi s-a zgâriat pe faţă.
Plăcintăria din Nashville era bine cunoscută în industria muzicală nu atât pentru minunatele ei plăcinte, cât mai ales pentru clientela sa celebră. Nu era neobişnuit ca pe trotuarul din faţa plăcintăriei să fie cozi lungi de clienţi aşteptând să ia micul dejun şi totodată sperând să vadă un star country luând masa.
Dar personajul din povestea noastră va rămâne în istorie mai mult decât cariera unui cântăreţ de muzică country.
Se pare că unul din angajaţii plăcintăriei, observând cât de celebru era localul, s-a gândit că era un loc ce se cerea practic a fi furat.
Într-o dimineaţă, acesta s-a urcat pe acoperiş şi a ajuns la hota care se afla deasupra grătarului localului. După ce a cercetat zona, infractorul a realizat că nu putea trece prin îngustimea tubului complet îmbrăcat. S-a dezbrăcat, prin urmare, şi a alunecat pe tub, dar acesta a fost ultimul lucru pe care a apucat să îl mai facă.
Surpriza pe care au avut-o angajaţii restaurantului în acea dimineaţă a fost teribilă, când începând să facă pregătirile pentru micul dejun, au descoperit oripilaţi o pereche de picioare atârnând la câţiva centimetri de tigăile agăţate de tavan.
Ce se întâmplase cu infractorul? Se pare că hota era aşa de strâmtă, încât nu era loc de greşeli. În timp ce aluneca pe hotă, acesta a alunecat şi şi-a prins mâna sub bărbie, rămânând înţepenit şi murind practic prin autosufocare cu propria mână.
Un alt caz, haios pentru noi, dar mai puţin pentru erou, este cel al lui Clement Vallandigham, un democrat condamnat în 1863 pentru trădare din cauza discursurilor sale împotriva administraţiei lui Lincoln. El a fost apoi alungat în Sud, unde a continuat să-şi exprime părerile politice.
După război, acesta a devenit avocat, iar în ultima sa apariţie în sala de judecată, a apărat un inculpat acuzat de crimă.
Apărarea acuzatului era aceea că victima şi-a apucat propria armă într-o aşa manieră încât a apăsat pe trăgaci, omorându-se singur.
Pentru a-şi dovedi argumentaţia, avocatul a făcut o demonstraţie a metodei victimei de a apuca arma folosind ca exemplu chiar arma crimei, dar încărcată. Arma s-a declanşat, avocatul a murit, dar a câştigat procesul…
Un alt avocat, de această dată, în Toronto.
Poliţia a consemnat posteveniment că un avocat, încercând să demonstreze cât de sigure sunt geamurile dintr-un zgărie-nori din centrul oraşului, s-a prăbuşit printr-un ochi de geam şi a căzut de la inălţimea de 24 de etaje, murind.
Purtătorul de cuvânt al poliţiei a reţinut în raportul său că Garry, de 39 de ani, a căzut în curtea clădirii în timp ce explica cât de sigure sunt aceste ferestre unui grup de studenţi aflat în vizită. Anterior, Garry mai făcuse acest lucru, fără probleme, conform raportului poliţiei.
Unul din partenerii firmei a arătat că acesta era unul dintre cei mai buni şi mai isteţi membri ai firmei de 200 de asociaţi…
Un alt inculpat pentru omor, Paul Powell, a fost premiat deoarece şi-a uşurat propria execuţie scriind o mărturisire unui procuror zelos.
Prima condamnare la moarte a lui Powell fusese schimbată de Curtea Supremă din Virginia, care a decis că procurorul nu dovedise comiterea de către inculpat a celei de-a doua infracţiuni pentru care fusese trimis în judecată, pentru a fi susceptibil de pedeapsa cu moartea. S-a reţinut că era necesară dovedirea violului sau jafului, colateral crimei sau rănirii, pentru a fi aplicabilă pedeapsa cu moartea.
Inculpatul era judecat pentru omorul săvârşit asupra unei femei, precum şi pentru rănirea gravă a celeilalte.
Curtea Supremă a stabilit însă că inculpatul putea fi rejudecat pentru omor de gradul 1, lăsând deschisă şi posibilitatea de a fi judecat din nou pentru o infracţiune susceptibilă de pedeapsa cu moartea dacă apăreau noi dovezi. Noua dovadă a apărut, furnizată chiar de …inculpat.
Powell, crezându-se imun de pedeapsa cu moartea, i-a scris procurorului, arătând cu detalii cum a omorât şi violat prima victimă, iar apoi stând pe canapea a aşteptat sosirea celei de a doua, pe care a înjunghiat-o. În scrisoare, inculpatul îi mulţumea procurorului că îi salvase viaţa: „dacă curtea a spus că nu mai pot fi acuzat de o infracţiune care să atragă pedeapsa cu moartea, m-am gândit să vă spun tot ce s-a întâmplat atunci, ca să vă arăt cât de proşti aţi fost”.
Dar scrisoarea nu a avut alt efect decât acela de a permite procurorului să redeschidă procesul, ca urmare a mărturisirii voluntare din partea inculpatului, care nu beneficia de scutire divină de injecţia letală.
Cu toate acestea, avocatul din oficiu al inculpatului îl descria ca fiind un tip inteligent…se pare că uneori e mai bine să îţi ţii gura, chiar dacă arzi de nerăbdare să faci sic!…
