1 Mai 2010
„Râde iarãşi primãvara/Peste câmpuri, peste plai. Veselia umple ţara c-a venit Intâi de Mai.” Versurile Mariei Ranteş au fost puse pe muzicã de Ciprian Porumbescu şi confiscate de regimul comunist. Semnificaţiile lor, care celebreazã Ziua Muncii, s-au transformat, la noi, în peste un secol, de la luptele pentru condiţii mai bune de lucru şi de viaţã la luptele pentru îndoctrinarea ideologicã iar, mai nou, la luptele pentru grãtare, mititei şi un loc bun la liziera pãdurii sau pe plajele lãsate în paraginã.
Ziua Internaţionalã a Muncii îşi are rãdãcinile în Congresul Internaţionalei Socialiste din 1889, în memoria victimelor care au protestat la Chicago în anul 1886. Lucrurile debutaserã ceva mai devreme prin revendicãrile salariaţilor din New York, fãcute în 1872, când aceştia ceruserã reducerea timpului zilnic de lucru de la paisprezece la opt ore.
România a sãrbãtorit 1 Mai prima oarã, în anul 1890. In cei 120 de ani de sãrbãtoare a muncii, pe plaiurile mioritice s-au schimbat multe. Tara a distrus monarhia pentru socialismul-democratic, apoi a dat-o, simplu, pe un socialism utopic, construind între timp un neo-capitalism republican.
In vreme ce populaţiile din marile capitale ale lumii, strãbãtute de crize economice, ideologice, financiare, sociale, au ieşit în stradã cu milioanele, la noi, o palidã organizare de stânga, la fel cu o adiere a anotimpului care celebreazã aceastã sãrbãtoare, a strãbãtut capitala în timpul dimineţii de 1 Mai. In restul oraşelor ţãrii s-a lãsat demult o linişte apaticã şi pãguboasã.
De fapt, ce sã sãrbãtoreşti? Falimentul economiei naţionale, al educaţiei şi sãnãtãţii, zbaterile culturale ale intelectualilor, pe milioanele de români plecaţi în strãinãtate care trimit bani şi susţin, astfel, un abis de nerecuperat?
Cu cine sã sãrbãtoreşti? Cu amintirile muncitorilor de pe platformele industriale devenite acum mall-uri, cazinouri sau ansambluri rezidenţiale? Apaca nu mai existã, Republica este o amintire, IMGB-ul s-a fãrâmiţat, iar Electroaparatajul este în curs de demolare.
Cum sã sãrbãtoreşti? Cu pancarte şi tricouri roşii, la şosea, în ritm de promenadã?
1 Mai 2010 este, în România, încã o zi liberã pentru sutele de mii de şomeri care tac şi aşteaptã ceva, care nu cunosc nici mãcar istoria acestei sãrbãtori a omului, un eveniment care este dincolo de ideea de stânga sau de dreapta.
Prima zi de Armindeni a ajuns golitã de conţinuturi. La fel cum, din pãcate, 10 Mai, Ziua Regelui trece de multe ori discretã şi diafanã, ca Fata Morgana. Mã gândesc la faptul cã 1 Mai şi 10 Mai multe au puncte comune şi ar trebui celebrate cu tot fastul şi cu toatã consideraţia; necunoscute pentru majoritatea tinerilor şi respinse de fostele cohorte de muncitori, din ignoranţã şi prostie, ele ar trebui întelese şi învãţate într-o unitate modernã a vremurilor actuale – 1 Mai – sã reprezinte verticalitatea şi respectul pentru disciplinã, program, activitate, iar 10 Mai – protecţia şi invincibilitatea.
Mirela Nicolae
