A fost redactor la Editura pentru literatură, Editura Eminescu şi Cartea Românească, iar după 1989, purtător de cuvânt al Regelui Mihai I al României. A fost prozator, eseist şi poet postbelic, apreciat de critică. A trăit între anii 1940-1996. Scrise de un bucureştean, versurile traversează timpul şi dialoghează prietenos cu bucureşteanul de astăzi.
Numai voci umane străpung aerul oraşului? În interior se găsesc răspunsuri …
S-a-nchis arena. Scapătă-n odaia
ucisului cu lancea în turnir
o umbră de potir – al cui potir?
şi-a cui, în storuri trase, e bătaia?
„De sus în jos ce rană! şi ce trenă
de sânge mi se pierde când te-aud.
Întoarce-te mai bine în arenă
şi pune-mă sub bolta unui scut.”
Al cui e plânsul? Cine mă ascunde
şi gura mi-o astupă să nu strig
„E plânsul tău de-aproape – îmi răspunde –,
Ai fost bolnav şi te-ai întors din frig,
din locul unde vânturi dezlegate
răscoală frunza arborilor uzi.
O ţiglă verde pe asfalturi cade,
ca un strigoi de aripă – auzi. ”
Suferinţa de pe patul morţii, mai intensă cu cât ea ameninţă să se prelungească în eternitate, este ipostaza „patimei” descrise de poetul Mircea Ciobanu în poemul „interior”. Subiectul ei, „ucisul cu lancea,” este omul marilor confruntări, ale cărui ambiţie şi îndrăzneală au transformat viaţa într-o „arenă” care selectează în mod nemilos pe cei mai buni combatanţi. Lumea însă nu înţelege şi alungă moartea care se petrece departe de tumultul „arenei”, în întunericul unei odăi, acolo unde omul – muritor se va întâlni cu dublul său, ipostaza sa eternă, care îi vesteşte salvarea din „frigul” veşnic şi învierea. Tonul profetic al „plânsului”, fiinţă intim legată de persoana ucisului, condiţionează însă ieşirea din suferinţa cea veşnică de aşezarea sa pe o poziţie privilegiată, „sub bolta unui scut”, departe de atacurile mortale ale vieţii. Aşadar omul va fi viu numai dacă îşi asumă dimensiunea sa eternă, spirituală, un alt „chip” al său ce se defineşte prin suferinţă, probabil „plânsul” care însoţeşte pe omul ce nu vrea să cunoască transcendentalul. Divinitatea de care omul nu ţine cont odată intrat în viaţă este chiar Dumnezeu, după cum o arată şi trimiterile creştine ale „potirului” ce se apropie de rănit, iar „bătaia” ce-l însoţeşte este „plânsul” său, îngerul păzitor ori conştiinţa, scânteia divină activată odată cu întâlnirea cu moartea.
Poemul se compune aşadar din dialogul a trei „voci” lirice – poetul, omul şi reflexul său spiritual care aduc un mesaj tulburător despre şansa omului de a se salva din propriile „patimi”. Ultimele patru versuri configurează un infern ale cărui elemente primordiale sunt vântul şi apa, resimţite ca frig, umezeală şi întuneric, configuraţie aproape bacoviană cu ecouri expresioniste. De altfel „strigătul” omului, oprit la timp de mesajul îngerului, trimite la „Ţipătul” expresionist al lui Edvard Munch, semn al fricii nemăsurate în faţa haosului etern. Tot de natură bacoviană este şi starea de descompunere a elementelor din mediul citadin – ţigla verde, şi ea roasă de umezeală, care cade pe asfalt, ecou al disoluţiei materiei şi a fiinţei în lumea de dincolo.
Deşi omului îi este vestită salvarea şi revenirea la viaţă, din lectura poemului nu se desprinde bucuria sau recunoştinţa omului în faţa întâlnirii cu mesagerul izbăvirii. Îndemnul revenirii în viaţă pare o poruncă pe care omul şi-o va asuma sau nu, fără a avea revelaţia spiritului capabil să depăşească provocările „arenei”, ajutat de divinitatea din afara sa. În lumina acestei interpretări, atunci „plânsul” nu mai poartă numele îngerului ci este o voce dinăuntrul omului, o voce care doar presimte prezenţa divină, a ajutorului dinafară, fără să poată discerne mai departe de „umbra” potirului şi de „bătaia” de la căpătâiul său. Generalizând aşadar, viziunea poetică exprimă incapacitatea fiinţei umane de a înţelege sensul existenţei sale terestre: asumarea continuă a „luptelor” de pe parcursul vieţii sau potrivit lui Eugen Simion: „rostirea poetică este o soluţie provizorie, o tentativă de eliberare, niciodată totală, niciodată definitivă”[*].
Universul poetic pe care îl configurează Mircea Ciobanu este de natură să sublinieze mesajul profund creştin al poemului, transpus alegoric. Umanitatea este reprezentată de cavalerul aflat în agonie, referinţă mitică, trimiţând la un întreg fond cultural străbătut de reprezentări ale sacrului. Este binecunoscut crezul spiritual al cavalerului, expresie a valorilor adevărului, dreptăţii şi dragostei. Poate sunt mai multe, dar ele îşi au originea în valorile transcendentale ale credinţei. Se pare însă că poetul închipuie metaforic pe omul contemporan, incapabil de a privi dincolo de moarte.
[*] Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 338.
