Am fost la film și mi‑a rămas mult mai viu în minte ce nu se spune cu cuvinte decât ce se spune cu ele. Nu e un film care țipă la tine, e unul care te prinde în tăcerile lui.
Prima imagine care m‑a lovit a fost vântul. Catherine pe câmp, Heathcliff lângă ea, vântul bate și pare că îi împinge din toate părțile. Nu e o scenă făcută ca să fie frumoasă, e o scenă care te face să simți cum arată libertatea lor și, în același timp, cât de greu o pot purta.
Și apoi camera ei, așa cum o filma regizoarea. Peretele nu e curat și perfect. Nu e vreo tapetare sofisticată. Are pete, mici urme, chiar mici vinișoare și „alunițe” care se văd în lumina caldă a lumânărilor. La început nu știi ce e, dar apoi observi cum camera pare că te prinde în starea ei — e ca și cum pereții poartă amprenta gândurilor ei. Nu e doar design de epocă, e o alegere de imagine. Și când camera se apropie de fața ei, te lovește faptul că nu e un chip idealizat. Îi vezi pielea, îi vezi oboseala, îi vezi tensiunea; nu e machiată pentru a arăta frumos, e arătată așa cum e.
Când Catherine vorbește despre alegerea de a se căsători „cum trebuie”, nu e vreo scenă mare cu țipete sau melodramă. Vorbește calm, cu vocea aceea care încearcă să se păstreze rațională, dar în ochii ei se vede altceva. Se vede frică, se vede dorință de libertate, se vede că nu e împăcată cu ce a ales. Parcă te uiți la cineva cunoscut care încearcă să spună ceva important și totuși nu găsește cuvintele potrivite.
Întâlnirea lor după despărțire mi‑a rămas și ea în minte. Nu își spun nimic, dar tăcerea dintre ei e grea de tot. Te uiți la ei și simți cât de încărcată e atmosfera. Niciun dialog nu e nevoie, totul se spune cu priviri, cu gesturi mărunte. E genul de scenă în care parcă te recunoști în propriile tăceri.
Margot Robbie e o actriță mare. Ai văzut‑o în I, Tonya, o știi din Babylon; acolo era nervoasă, directă, striga prin gesturi și energie. Aici face exact pe dos: totul e în interior, în ochi, în respirații. Nu explodează, dar te prinde exact prin cum își ține fața, cum își mișcă mâinile, cum se uită la unghiurile camerei. Și Jacob Elordi ca Heathcliff… nu e un erou romantic drăguț, ci un om cu durere și mândrie. Privirile lui spun mai mult decât orice replică; simți cât de mult îl macină trecutul lui cu Catherine.
Muzica e superbă. Coloana sonoră nu e acolo ca să te facă să plângi, ci ca să te aducă în stare. Sunt scene fără muzică deloc: doar vânt, pași pe podea, respirațiile lor. Și ăsta e efectul cel mai puternic: te face să simți, nu să ți se spună ce să simți.
Filmul face paralele între locuri și stări: când e afară, pe câmp, pare că totul e posibil, dar nu e ușor; când e în interior, în casă, totul pare constrângere. Costume grele, corsete strânse; pare că rochiile nu sunt doar haine, ci limite care apasă. Și e interesant cum, pe măsură ce filmul avansează, totul începe să se strângă în jurul ei, la fel cum i se strânge sufletul.
Filmul e distribuit în România de Vertical Entertainment și l‑am văzut la Veranda Mall într‑o seară de „girls night out”, la invitația lor.
Facts despre Emily Brontë
- Wuthering Heights a apărut în 1847 sub pseudonimul masculin Ellis Bell, pentru că femeile nu erau luate în serios ca scriitoare în epoca victoriană.
- A fost singurul roman publicat de Emily Brontë în timpul vieții ei.
- Înainte de acest roman, Emily inventase lumi pentru o ficțiune juvenilă numită Gondal, cu povești de războaie și intrigi, ceea ce arată cât de bogată era imaginația ei încă din tinerețe.
- Când Wuthering Heights a apărut, mulți critici l‑au găsit „prea dur”, „prea intens”, „prea sălbatic” pentru gusturile vremii.
- Emily Brontë a murit la doar 30 de ani, la doar un an după publicare, fără să apuce să vadă impactul enorm pe care povestea ei avea să îl aibă.
