Ma uit pe fereastra atat de rece si incerc sa ating cu privirea orizontul,care sta nemiscat si atat de calm.Incerc sa ating cu mana timpul,sa alerg dupa trecut si ratacesc pe o stradua a Universului.Caut doar o adresa unde mi-am lasat amintirile si suferintele…dar si fericirea ce pentru mine a venit intr-un moment de-acuma vechi,dar care a unit odata cerul si pamantul si-a facut ca lumea sa dispara.Nu mai stiam ce-i ura si nici ce-i nefericirea.Gandurile imi zburau departe,catre zambete sincere ce noaptea straluceau pe cer.In mine,sufletul se deschidea ca un boboc de crin incercand sa supravietuiasca in desert.Totul era imposibil dar atat de probabil,lumea era intuneric dar lumina,incat linia ce nastea contrastul parea un abis in care cadeam,muream si ma renasteam,dar totodata si un fir de panza de paianjen.
Doar patru intrebari sunt esentiale in viata:ce trebuie pretuit,din ce esti plamadit spiritual? …pentru ce merita sa traiesti?,pentru ce merita sa mori? Stiu ca raspunsul e acelasi petru toate:iubirea.
Mi-am dorit sa ating cerul cu sufletul si sa transform clipa de atunci in viitor caci stiam ca a doua zi ecoul iubirii se va auzi si mai puternic si va darama si mai multe statui albe si reci,obstacole efemere in calea spiritului. Dar,ca si in alte vieti, am deschis cutia Pandorei si speranta a disparut in intuneric. De-atunci am murit si-am renasut de mii si mii de ori, incercand de fiecare data sa culeg floarea iubirii, acea floare ce se deschide fara de lege si atunci trebuie sa o culegi si sa te bucuri tocmai de efemerul ei. Nu-mi pare rau c-am incercat, caci am descoperit ce e de fapt iubirea: e un fum ce din suspine creste, ce aprinsa, din priviri se naste, iar gustata e izvor de armonie ce ingana auzul, dar inabusita e de un val clocotitor de mare adanca de lacrimi, sau e poate o nebunie inteleapta ce ne poarta peste mii de zari.
Acum este razboi, vreau pacea si n-am cu ce lupta…Ma tem, visez…ard si sunt de gheata. Nu am nimic dar o lume-ntreaga imi cade la picioare. Vad fara sa privesc si-aud far’ s-ascult. Poate c-acesta mi-e finalul. Mi-e sete de sfarsit si caut mila. Tot ce m-alina e dorul meu iar ce ma amuza e doar plansu-mi. De moarte si de viata mi-este sila. Si, astfel, prin ea, IUBIREA, sunt eu insami. Multi nu ma recunosc si nu-mi vorbesc dar poate ca nu-mi pasa caci mi-a placut sa m-amestec in acest targ al dragostei in care am vrut sa uit de mine. Am jurat ca voi fi pentru iubire aceeasi atee ce-n afara de ea,nu crede in nimic.Am jurat ca voi omori timpul ca sa ajung la eternitate caci timpul curge prea incet pentru cei ce asteapta, prea repede pentru cei ce se tem, prea greu pentru cei in suferinta, insa pentru cei care au gasit iubirea, timpul este o eternitate. Nu-mi pasa ca ucid, caci nu-mi mai pasa de viata ori de moarte pentru ca nici o iubire nu e zadarnica.
Duc aceasta lupta de secole de-a randul, ranita, sangerand, de fiecare data ma ascund in sufletul gol, cripta in care, odata, iubirea a zacut. Rana iubirii se vindeca dar urma ramane si apără inima, ca o pecete, impotriva altei rani. Fug adeseori de dragoste, dar imaginea sa, mai iute decat marea si vanturile, ma urmareste, si oriunde as merge, port in mine ceea ce ma ajuta sa traiesc:iubirea ea insasi.
Iar acum, in acest moment de inceput si de sfarsit, de viata si de moarte, de speranta si disperare, imi alung un gand de dragoste, caci nu mai vreau sa stiu, sa sper si sa mă-ncred. In ce? ma intreb. Nici eu nu stiu. Caci acea iubire, acel castel creat din iluzii, vise si franturi de zambete, l-am daramat azi, sau poate ieri, sau poate ca nici n-a existat.
Sufletul mi-e acum ofilit, iar intreaga mea fiinta zbiara de durere, apoi tace. Doar amintirile au mai ramas vii din ce-a fost. Restul am vrut sa-l ingrop, dar cand am vazut mormantul, sufletul in mine a inceput sa planga. Asadar,am plecat si mi-am lasat cadavrul sa mai traiasca si sa mai moara inca o data in numele trecutului.
M-am intors acasa, intre peretii reci ca sufletul meu. Stau asa ascultand linistea si privind nimicul ce ma-nvaluie.
Dar totusi mor. Incet, usor, simt cum otrava mi se scurge prin vene.S carbita de tot, as muri acum far’ de-o clipire , dar un gand ma cutremura:dragostea,murind,cui sa o las?
Astfel, ma decid inca o data sa traiesc, caci poate maine, totul va fi altfel…
