de Marin Marian-Bălaşa

 Titlul nu este deloc metaforic! Dimpotrivă: e-n sens primar, de DEX elementar. Adică, voi vorbi aici despre acea secţiune a oricărei statui/sculpturi sau monument ambiental care serveşte drept fundament, stativ sau piedestal. Şi peste care, de regulă – în sens clasic sau istoric – se ridică partea strict artistică, spectaculoasă, originală, cea care numeşte direct sau defineşte indirect statuia, monumentul.

Un pic de istorie/teorie

Ridicarea, adică amplasarea unei statui, este o treabă ce nu mai ţine (doar) de artă, ci mai ales de administraţie urbană şi inginerie. După ce o lucrare a fost comandată sau achiziţionată şi s-a decis fixarea/expunerea sa într-un spaţiu public, trebuitoare mai este şi prezenţa, adică truda efectivă, a unor ingineri specializaţi în diverse fezabilităţi fizico-materiale (sol/subsol, presiune, rezistenţă, materiale, fundaţii). Apoi o armată de proletari sapă, toarnă, înfig, ridică cofraje, toarnă din nou, sudează, plachează…

Artiştii-sculptori supraveghează tot lucrul: nu doar turnarea industrială a lucrării şi finisarea sa (dacă e din metal), dar şi amplasarea sa pe „terenul” de soclu sau fundament. Numai că în zilele sau lunile de dinaintea dezvelirii unui monument aceştia au adesea parte de stres, nervi, provocări sau umilinţe. Căci toată lumea consideră că artiştii şi-au făcut treaba şi n-ar mai avea ce căuta pe şantier. În parte, lucrurile chiar aşa stau. În mare parte însă, autoritatea lor se suspendă sau limintează în chip abuziv, administratori, ingineri, furnizori şi muncitori încălcând aşteptările, pretenţiile sau conceptul visat de artist. (În interbelic, tehnicienii şi pălmaşii din Târgu Jiu au auzit din gura lui Brâncuşi destule sudalme neaoşe/picante. Oricum, după experienţa din Târgu-Jiu, chiar dacă va fi încercat oarece tratative cu bucureşteanul primar, Dem Dobrescu, marele artist nu s-a mai întors niciodată în România ca să mai producă vreun monument.) Sculptorii se bucură de orice bănuţ venit din partea primăriilor şi, în speranţa că vor mai pupa vreodată şansa unei comenzi, preferă să tacă chitic cu privire la amplasarea/contextualizarea sau calitatea construcţiei lucrărilor lor.

Desigur, teoria sau istoria schiţate aici sunt simplificate/simpliste. Articolul meu nu este un compendiu sau o lecţie de specialitate, pentru experţi. Lumea de rând trebuie să ştie (măcar) câteva lucruri elementare: că o statuie nu e doar ce şade/atârnă pe-un vârf, gogoloi sau esplanadă/bordură; însă şi că nu este chiar vina sculptorului semnatar dacă ea este plasată aiurea/prost (în context ambiental/urban), ori pe un morman de ceva material care nu cadrează deloc cu calitatea, stilul sau prestanţa unei reprezentări ţinând de arta monumentală.

Totodată, edilii şi ingineraşii care pregătesc şi execută spaţiul din jurul unei statui ar trebui să ştie că un monument rămâne întotdeauna de privit şi evaluat estetic şi funcţie de ambientul său civic şi material, peisagistic-urban şi constructiv-compoziţional. Degeaba pui bustul unui mare bărbat pe un soclu sau fundament din pavele ieftine, de beton prefabricat sau din gresii şi faianţe de baie, căci va arăta ca un domn îmbrăcat în zdrenţe ori cocoţat pe-o pubelă. Şi totuşi, gestul şi aparenţa din urmă cam încep să definească Bucureştiul contemporan, neputând a fi catalogate decât ca pagubă, ofensă, neruşinare.

Bucureştiul măreţ, ironic, jignitor

Capitala e plină de statui (şi monumente). Ceea ce nu e rău. Sunt oraşe mult mai mici, cu mult mai multe opere de „artă publică”. Oricum, metropola se modernizează şi reface constant, încercând să orneze capitalismul imobiliar-arhitectonic expansiv/exploziv şi cu statui şi monumente de artă. Ceea ce iar, în principiu, e bine. Din păcate, însă, în Bucureşti se înmulţeşte urbanul sau monumentalul artistic de batjocură.

Spre deosebire de statuile/monumentele vechi, „clasice”, multe dintre intervenţiile în peisajul urban/public apar în bizar dezacord cu mediul, cu spaţiul exact al amplasării, şi mai ales apar înjosite ori caricaturizate prin postarea lor pe nişte platforme, piedestale sau socluri jalnice.

Statuile/monumentele „clasice” sunt cele pentru care soclul era parte din sculptură, obiect unic-original, indispensabil sau de nedesprins, proiectat şi chiar făcut (manual) de către sculptor. Priviţi micile şi atât de cochetele statui de secol 19 sau din prima jumătate a secolului 20 din Grădina Cişmigiu. Chiar şi de mici dimensiuni, transpiră de monumentalitate, de delicateţe, de decenţă. Iar „soclurile” lor (parte din sculptură, legate conceptual de bronzul capului, bustului sau trupului de bărbat sau femeie) sunt nu doar pline de artă, ci şi executate din materiale foarte rezistente, onorabile, admirabile. Bust sau trup omagiat se continuă în jos, până la sol, în chip mai mult decât congruent, onorabil.

Lucrul acesta nu mai este valabil şi pentru majoritatea statuilor, sculpturilor sau monumentelor de ultime decenii. Soclul sau piedestalul contemporan nu mai pare deloc a aparţine sculptorului, ci exclusiv primăriei, constructorului (inginer-proletar fierar-betonist, pietrar sau faianţar). Adică, parcă ar aparţine muncitorilor anonimi care îl ridică la faţa locului. Iar aceştia, toţi (!?), sunt fie superficiali rău, fie corupţi, zgârciţi, hoţomani.

Toate plăcuţele de „marmură” sau travertin care tapetează blocul de beton ordinar sunt foiţe mai mult decât subţiri, aşadar perisabile. Liantul de pe dosul şi marginea lor e mai mult decât puţin sau slab. Iată de ce mai toate soclurile contemporane nu doar arată jenant. Materialele din care-s făcute sunt tot mai proaste calitativ, mai ieftine, multe având chiar gresie ori faianţă de baie pe exterior. Şi se fărâmă sau se cojesc constant. Crapă. Iar scurgerile apoase le colorează fie cu griurile cimenturilor de dedesupt, fie cu sângeriul ruginirilor ascunse. În Bucureşti, toate soclurile făcute după anii 90 plâng urât şi se coşcovesc rău.

Hai „Revoluţie”!

Priviţi mai îndeaproape monumentele din Piaţa Revoluţiei. Primul ridicat aici după 1989 a fost mica felie de triunghi/pirdamidă care, în faţa „fostului CC”, iese uşor din pamânt şi figurează în centru şi tăietura unei flame mărunte. Acest monument (Glorie Eroilor Revoluţiei!) este foarte interesant tocmai prin modestia (umilinţa?) sa. Numai că feliuţele sale de marmură se desprind şi se fărâmă constant, necesitând peticire, iar aceasta întârziind totdeauna, aşteptând/trebuind a fi repetată mereu. Vizavis, pe esplanada mare a monumentelor masive, Iuliu Maniu şi Copacul Jerftei, iar peste bulevard, Crucea lui Coposu, sunt impecabile. Însă complexul proiectat de Ghilduş (faimoasa „Țeapă”) are tot timpul pavimentul de piatră, crucea pietonală (felii-trunchi de copac), ca şi tăblia de minicilindru peste care se ridică obeliscul, deteriorate la maxim. Toate se sparg, se desprind/deslipesc. Ba chiar şi plăcile de marmură care compun obeliscul (sigur, de fapt „ar fi trebuit” să fie un monolit) sunt mult prea subţiri. Plăcile componente îşi clamează ieftinătatea (alias derogarea maximală de la idealul monolit) prin prea multele tăieturi, prin îmbinările leşinate, prin muchiile neprofesioniste. Şi rămân (încă) nesparte de vreun golan sau beţiv doar pentru că o sumedenie de jandarmi adastă nonstop pe acolo. Făcut-construit prost sau şmenar, menţinerea-întreţinerea monumentului devine la fel ca aceea a unui rond de flori (ofilite constant).

Se ştie, acesta a fost ultimul monument majest al anilor 2000, iar după aflarea costurilor la care s-a ridicat revolta a fost masivă, criticile au curs val. Numai că, încet-încet, suspiciunea publică – sau abia mediatică – faţă de arta urbană cu iz de corupţie/şmen/fraudă s-a aplanat. Ruinarea continuă a fundaţiilor, pavimentelor şi componentelor munumentului lui Ghilduş nu mai este defel băgată în seamă.

În 2010, piaţa cea mai importantă şi frumoasă, cea mai celebră şi valoroasă patrimonial din Bucureşti, s-a îmbogăţit prin dezvelirea ecvestrului Carol I. (De-atunci, spaţiul pavimental din jurul monumentului se sparge şi se reconstruieşte mereu, cu noi designuri, dale şi borduri mai mult sau mai puţin fiabile, congruente. Dar asta e o altă poveste!)

De data asta, la Carol I soclul este un picuţ superior calitativ faţă de cele dominante pe piaţa monumentelor actuale. Doar un pic, fiindcă şi îmbinările tăbliilor sale plâng constant, a verde coclit şi negru ud. Oricum, văzut ceva mai de departe, de pe trotuarul Palatului Regal–MNAR sau de sub arborii spaţiului central (Maniu–Copac–Obelisc), Carol I este perfect (artistic/monumental şi istoric vorbind) legitim, răzbunat, admirabil. Numai că oricine se învârte mai curios prin proximitatea marii statui este obligat să primească şi o lecţie… de care se putea foarte bine lipsi.

Dacă pe botul soclului este reliefat onorabil numele regelui, pisania-pomelnic de primari şi academicieni înscrişi sub coada falnică a calului regal constituie exclusiv o operă de imixtiune şi fudulie politică. Gest total dispensabil (ba chiar futil) din punct de vedere artistic, urban, civic şi istoric, acesta doar parazitând monumentul şi opera artistică numită Carol I.

Desigur, scuzele pentru „voinţa” şi „sprijinul” respectivilor somităţi sunt multiple; de fapt, sau mai exact: stufoase şi discutabile ca orice oratorie politică. Cică re-erectarea monumentului distrus de comunişti, costurile grandioase, recreierea sculpturii (Codre) care seamănă/nu seamănă cu originalul (Meštrović) „trebuiau” să fie legitimate, susţinute moral şi politic, de către tot felul sau cât mai multe personalităţi. Să zicem. Probabil. Dar oare chiar era musai/nevoie şi de „eternizarea” acestui acord sau sprijin (pe măsura onorabilei memorii a Regelui şi a monumentalei opere)?

În epoca asta de epigonism pamblicar, când parcurile, scuarele şi intersecţiile sunt pline de oribile pancarde metalice, lăudând cu pompă ipocrită grija fiecărui primar pentru spaţiul respectiv, şi pomelnicul de pe dosul piedestalului este ridicol. Tocmai când să zici: iată, în fine, un soclu ca lumea! (deh, numai vechii ruşi, la Sankt Petersburg, şi-au putut permite un monolit natural pentru calul ţarului lor, iar în Bucureşti numai Kogălniceanu stă pe un bolovan mai acătării, fasonat impecabil) – trebuie să recunoşti că monumentalitatea sa este în mod discutabil „atinsă” (susţinută oare? nu cumva împărţită?) de către un pumn de „mari” contemporani. Dacă, pe fruntea soclului, măreţului rege îi ajung simplitatea sau modestia a cinci litere şi-o cifră, sumedenia de literuţe, nume-prenume, substantive/determinaţii, sugestii şi explicaţii de pe dosul soclului este abuzivă. O megalomanie de coadă de cal, o meschinărie (ca orice apendix sau lest de cal).