Oameni mici si multi, ascunsi in spatele unor cladiri inalte si reci. Trairi comerciale, capete plecate, spatiu vidat. Un Bucuresti nou, dar atat de singuratic, desprins dintr-o realitate cruda si inerta… si noi, straini de profunzimea simtirilor de altadata, infrigurati la gandul viitorului si la vederea apusului de soare.
Traim impreuna o bucurie infantila si antisociala, dar am uitat sa ne bucuram de lucrurile cu adevarat importante pentru noi. Pura intamplare sau nesansa? Dezinteres sau incompatibilitatea cu propria existenta?
Se spune ca intoarcerea la elementele genezei universului inseamna redobandirea umanitatii, pe care, multi dintre noi am pierdut-o. Am devenit indiferenti la tot ceea ce inseamna autenticitatea, denaturam realitatea si plastifiem propriul habitat. Suntem un produs al societatii si ajutam din plin la promovarea lui in aceasta forma.
Am devenit incapabili de a privi dincolo de cladiri impunatoare si pereti mareti. Cum s-a ajuns la asta? Prin simplul fapt ca nimic din ceea ce odata ne dadea viata pe Pamant, acum a devenit insignifiant, pentru ca traim si ne hranim cu teama de a recunoaste propriul mediu in care ne dezvoltam.
Ne-am faurit, cu ajutorul tehnologiei avansate un spatiu vid, pe care il consideram cu lasitate unul confortabil, dar atat de inert si de-a dreptul anost. Moarte sunt si strazile, cladirile si puterea de a privi dincolo de ele, iar cei ce reusesc, totusi, sa vada lumea din spatele betoanelor reci este OM. Viu prin traire si inteligent prin alegere. Fericiti cei ce pot privi apusurile de soare in Bucuresti!
