Când dispare cu totul ispita
O gaură neagră pământul va soarbe
Cerul va sta cu găvanele oarbe
Iar timpu-şi va piede şi clipa…
…chiar aşa, făceam parte din aristocraţia studenţilor la sfârşitul anilor 1950. Eram student ofiţer la Academia Tehnică Militară. În fiecare an aveam soldă iar hainele, cazarea, şi masa erau gratuite. Ce vremuri, eram tânăr şi prostănac, ca toţi băieţii de vârsta mea, care erau normali, sanătoşi şi apţi pentru serviciul militar. Într-o după amiază, cum umblam hai hui prin centru, am intrat într-o cofetărie. Ulterior am aflat şi numele ei: «Casata».
Atunci, acolo, în afară de prăjituri puteai să bei o cafea sau ce-ţi trecea prin cap şi mai ales daca te ţinea şi punga. Cofetăria era plină ca de obicei, fum să-l tai cu cuţitul iar locuri disponibile lipsă. Totuşi zăresc la o masă un singur loc ocupat de o doamnă drăgută, blondă, ce mai… m-am înfăţişat şi am cerut permisiunea să-mi savurez şi eu o cafea… nici nu bănuiam că voi sta cu „mami”, cum o porecliseră colegii, preţ de-o viaţă aproape, până când destinul mi-a întrerupt supliciul în seara fatidică de 4 martie 1977, când „mami”, care era mai mare ca mine cu nu mai puţin de 30 de ani a plecat în eternitate, iar odată cu ea, blocul şi cofetăria «Casata» din care s-a ales praful…
Nu sunt cinic dar de atunci a început un moment de respiro iar bunul Dumnezeu sau celălalt, mic, negru şi viclean, mi-a dăruit în compensaţie o dulce însoţitoare de viaţă… cred că aţi ghicit, era simetrică cu privire la vârsta mea… era cu 30 de ani mai mică…
horia petru vertan
