Se dedică tuturor Artiștilor din lume, obscuri sau nu
Sunt sigur că știți ce lasă în urmă politicienii. De altfel, vedeți zilnic la televizor – războaie, discordie socială, haos, foamete, amintiri urâte. Dezgust.
Nici finanțiștii n-o duc mai bine. Produsele lor, în mare parte, sunt inflație, invidie, vanitate goală, crahuri financiare, recesiuni, falimente și insolvențe, sinucideri. Cântăriți în balanța mare a lucrurilor, finanțiștii vor fi găsiți ușori, ca Belșațar.
Ce lasă în urmă oamenii de la radio? În cazurile frumoase și rare, o stare de bine. În cazul tipic, un playlist pe repeat, repede banalizat, și multă hăhăială care moare în eter fără să schimbe nimic. Nici măcar extratereștrii nu ne primesc semnalele radio, dovada irefutabilă că au o inteligență superioară. Sfârșitul vieții inteligente va fi un extraterestru ascultând matinalul de la Kiss FM.
Ce lasă în urmă jurnaliștii? Efemeride. Pseudo-breaking news. Investigații. Știrea zilei de ieri, ca să parafrazez o expresie engleză. Nu-mi ziceți că, peste 30-40 de ani, când vă veți pregăti de reîntâlnirea cu Creatorul, o să vă consoleze investigațiile talentatului și suspect de bine informatului domn Tolontan. În prea puține cazuri, jurnaliștii de azi lasă în urmă o idee frumoasă. Inspirație. O speranță de mai bine. Jurnalismul de azi e, predominant, balast. „Gumă de mestecat pentru ochi”.
Ce lasă în urmă sportivii? Clipe fulgurante de bucurie. Emoție. Că e bună sau rea. Trăiri intense, și – mai ales în noianul de evenimente de azi – puțin durabile. Avea dreptate Socrate când spunea că mai mult merită el să dejuneze la Pritaneu decât sportivii olimpici.
Numai Artistul lasă în suflet acel ceva care îți rămâne. Ce-ar fi viața fără un concert care nu te mai lasă să dormi? Fără un tablou care te scoate din abrutizare și te face să-ți reconsideri realitatea? Fără o poezie care te transformă automat, din simplu îndrăgostit, în înger gata să escaladeze Everestul? Stați lângă o sculptură de Brâncuși. Ascultați Maria Tănase. Vedeți un mural de Keith Haring. Sau “Amadeus” de Miloš Forman. Veți înțelege de ce până și bestiile erau vrăjite de muzica lui Orfeu.
Artiștii ne mișcă pentru că, spre deosebire de alte categorii perisabile, mai sus numite, ei se lasă pe sine în ceea ce au creat. Pentru că ne dăruiesc bucurie, frumos și viață. Așa că nu-i plângeți, atunci când se duc. Ci sărbătoriți-i “vizitându-le” opera. Iar asta e, de cele mai multe ori, la o întindere de mână distanță. La un bilet de muzeu distanță. La o plimbare distanță.
Sigur că e greu să facem filosofie când n-avem apă caldă în București. Dar, din nou, speranța nu-i la primari, ci la artiști. Aduceți arta în viața voastră, bucuria transcendenței, sau suportați consecințele unei lumi reci și… contactless.
Foto: Keith Haring – Tuttomondo, Pisa, Italia (arhiva personală Teodor Burnar)
