Mai ţii minte cafeneaua de pe colţ? Da da, de acolo de unde-ţi aduci aminte. Ce tare a plouat în ziua aia. Îmi auzeam doar tocurile printre picături şi un pic de claxoane. Parcă niciodată lumea nu e mai ameţită ca atunci când plouă. Umbrela mi se întristase pe o parte şi unul dintre tocuri a început să empatizeze. Dar am ajuns. Mă aşteptai de demult şi nu-ţi mai distingeam mâinile de mânerul de la scaun. Ţi-a luat ceva timp să te ridici şi te-ai prezentat cu numele meu. Am schimbat tocul în mâna stângă şi ţi l-am dat ţie. L-ai apucat încurcat cu mâna dreaptă. Mi-ai spus că îţi ceri scuze, dar tu nu ştii să zâmbeşti aşa că ţi-am atins buzele. Eram mai înaltă în piciorul stâng şi tu mai înalt în mâna dreaptă. Ce mese mici în cafenelele din Bucureşti. Pui un pachet de ţigări, o brichetă şi-o cafea şi ai sufocat floarea de plastic din mijloc. Ce plastic murdar avea, îţi aminteşti? Nu vorbeam pentru că era gălăgie. Şi fum. Nu poţi să vorbeşti în atâta fum, am zis. Stăteai în urma de la scaun şi te uitai la mine. Ai pus tocul pe masă şi am stricat gălăgia cu râsete. Câţiva domni de la masa de lângă s-au deranjat să-şi drege glasurile pline. M-ai atins ca să mă faci din nou atentă. Din degetele mele au crescut degetele tale, iar scaunul pe care stăteai a început să se rupă. Am dat cu mâna dreaptă peste cana de cafea şi nu mă puteam ajuta de stânga. Şi curgeau pe jos picături de cafea şi picături din părul meu.
autor-DIANA RIZOIU
