Orice etapa de formare este importanta, fie ca este perioada prescolara, fie ca este gimnaziul, ele te definesc ca om. De ce mi se pare adolescenta mai improtanta decat celelalte? Pentru ca esti singur, totul este centrat in jurul tau. Sfaturile mamei devin invechite, iar problemele tale, si ale celor cu care relationezi direct, sunt cele mai importante.
Adolescenţa (Latin adolescentia, de la adolescere) este perioada de tranziţie biologică, psihologică şi socială de la pubertate la maturitate. Intervalul de vârstă la care are loc această tranziţie este uşor diferit de la un individ la altul şi depinde de mai mulţi factori: sex (în general fetele intră în adolescenţă înaintea băieţilor), cadrul socio-cultural etc. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte adolescenţa ca fiind perioada dintre 10 şi 19 ani, dar în numeroase ţări occidentale se consideră că adolescenţa începe între 11 şi 13 ani la fete, 12-14 ani la băieţi, şi se termină în jurul vârstei de 19-21 de ani la ambele sexe. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Adolescen%C5%A3%C4%83)
Desi fiecare etapa de varsta isi are valoarea ei in evolutia fiintei umane deoarece este consecinta celei dinainte si o pregateste pe cea care urmeaza. Adolescenta ocupa totusi, un loc important, caci este varsta marilor prefaceri, a marilor efervescente, varsta la care se plamadeste omul de maine. este, in plus, varsta marilor intrebari, a viselor indraznete, a zborului avantat, cu aripi largi deschise, spre inaltimi, spre viitor. Socotita, metaforic, cand “varsta ingrata”, cand “varsta de aur”, adolescenta ramane, de fapt, ceea ce J.J. Rouseau numea, pe buna dreptate, “a doua nastere”.
Despre adolescenta s-a scris mult, mai mult decat despre oricare etapa a dezvoltarii personalitatii umane, adolescenta constituind, pe plan mondial, obiectul unor lungi si staruitoare preocupari atat din partea psihologilor, cat si a pedagogilor, sociologilor, fiziologilor, medicilor si psihiatrilor.
Eu m-am straduit sa ma documentez si sa aflu cat mai multe opinii privind acest subiect, pentru a realiza un eseu in care sa trtatez cateva aspecte importante din viata adolescentilor, de ieri si d azi, care au influentat structura societatii in care traim noi astazi.
UNIFORMA SI UNIFORMIZAREA
“De fapt, oroarea de uniforma era asa de mare, incat orce uniforma ar fi fost, tot am fi detestat-o. In plus, uniforma cu numar matricol era si o forma de control ca la Auschwitz, in felul acesta fiecare devenea un numar.
La scoala eram inregimentati in detasamente de pionieri. Pe vremea mea erau detasamente de pionieri, ridicam drapelul, cantam imnul, lasam drapelul, salutam, in sfarsit…Lucrurile astea erau asa de pisaloage, asa de ingrozitoare, asa de exterioare in ultima instanta si lipsite de continut, incat Toader, baiatul meu, care le-a purtat in primele clase primare, a ajuns ulterior sa nu vrea sa fie membru la strajeri. S-au organizat dupa ‘90 tot felel de grupuri din astea de tineri scolari sau studenti, exploratori si asa mai departe. Si n-a vrut sa se bage in aceste grupuri, pentru ca spunea, eu nu mai vreau sa fiu inregimentat niciodata. “ (9 ipostaze ale copilariei romanesti/ Istorii cu si despre copii de ieri si de azi, articolul “Comunismul in mic”- Ioana Popescu)
Exista totusi si pareri care nu erau atat de transante in priviinta uniformei, pentru ca spun ei “Pentru cei mai saraci, care oricum nu aveau atat de multe haine uniforma nu era atat de chinuitore. Era modul lor de a fi in randul lumii, mai ales ca a purta uniforma era ceva normal, o regula valabila pentru toate unitatile de invatamant.”
Din fericire noi nu am fost nevoiti sa purtam uniforma; poate doar in scoala primara, dar nici atunci nu era chiar obligatorie, pentru ca multi parinti refuzau sa imbrace copiii astfel. In perioada in care eram eu in liceu, erau cateva in Bucuresti care aveau ca regula de functionare interna obligativitatea purtarii unei uniforme, specifica liceului, in care diferea doar tipul de croiala. S-a incercat si la noi acest lucru, dar noi n-am opus vehement, am strans semnaturi si chiar au existat voci care sa sustina ca se vor muta din liceu in cazul in care conducerea va adopta aceasta regula.
La sfarsitul clasei a 8-a, in momentul in care a trebuit sa completam listele pentru a fi repartizat pe calculator in functie de ordinea mediilor de capacitate, daca un liceu avea sau nu o uniforma a reprezentat un criteriu de alegere, alaturi de apropierea fata de un parc, celelate optiuni ale colegilor, distanta fata de casa si bineinteles nivelul liceului. Aceste criterii erau ale elevilor, si nu ale parintilor, cum s-ar putea crede.
Deci, chiar daca nu stiam exact ce inseamna sa porti uniforma, stiam sigur ca nu vrem. Iar majoritatea parintilor erau de partea noastra. Nu stiu daca acest lucru este doar o sechela preluata de la parintii nostrii sau rebeliunea noastra de adolescenti in fata sistemului (de invatamant, in cazul nostru); poate ca atitudinea noastra venea din combinarea celor doua.
Un alt tip de uniformizare
Fotografia in timpul orelor a disparut complet astazi. Este interesant de analizat cum nu se vad figurile, dar se vede uniforma, cum toata lumea urmareste manualul ca si cum fotograful ar fi fost o piesa de mobilier , dar nimeni nu are varful stiloului in acelasi punct.
Acest tip de fotografie, care exista in albumul tuturor parintilor nostri, reflecta cel mai bine caracteristicile sistemului;
In schimb, un alt tip de uniformizare a fost acceptat cu mare usurinta de elevii de liceu: Sarbatoarea sfarsitului de liceu- cu robe. Cand am ajuns eu in clasa Diriginta impartise deja robele, iar sentimentul general era unul de nemultulire: “nu erau destul de…” si totusi, n-am facut o mie de poze cu ele dupa modelul tinerilor americani fericiti.
– RELATIA PROFESOR-ELEV
Profesorul, inainte de ‘90, reprezenta o autoritate. Acest lucru genera o atitudine diferita din partea elevilor. Profesorul era respectat de catre elevi, fie ca acest respect era unul casigat sau impus; cazurile de chiul de la ore erau rare si atent gandite. Rolul profesorului era acela de a transmite informatiile si de a asigura conditiile optime asimilarii acesteia, lucru ramas neschimbat si astazi. In schimb, rolul dirigintelui era ceva mai complex. Acesta era responsabil de modul in care evolueaza clasa, de rezolvarea problemelor, dar si de modul in care elevii isi petrec timpul liber. Astfel, dirigintele clasei insotea elevii lunar, poate chiar saptamanal, la activitatile extrascolare : film, teatru, excursii. Acest rol al dirigintelui s-a pierdut astazi, rare au fost cazurile la noi in liceu in care dirigintii sa petreaca timp cu elevii in afara orelor de scoala, acest lucru datorandu-se ambelor parti.
M-a interesat sa aflu apoi daca profesorii erau un instrument pentru manipularea maselor….de elevi.
Din povestirile parintilor mei am aflat ca profesorii aveau pretentia de a invata materia predata si ca nu prin profesori elevii erau indoctrinati conform ideologiei, ci mai curand prin materialele pe care le foloseau pentru studiu si prin structura activitatilor zilnice, cum ar fi: manualele scolare, portretul lui Ceausescu din fiecare clasa, careul organizat zilnic, in care elevii erau laudati sau “aratati cu degetul”.
Ceea ce s-a schimbat foarte mult este atitudinea elevilor fata de profesor, si invers.
Atitudinea elevului fata de profesorul sau s-a schimbat, fata de perioada in care parintii mei erau in liceu, acel respect castigat existand inca, dar in conditiile in care notele nu mai constituie nici motivatii nici “instrument de control”, regulile scolii pot fi incalcate fara prejudicii enorme asupra elevului, iar mult ravnita libertate este inteleasa atat de diferit de romani, apar diferente atat de mari intre comportamentul tinerilor in licee. In liceul meu, “colegiu national”, in care copiii “intra cu medii de peste 9”, nu au existat cazuri extreme, in care elevii folosesc un limbaj inadecvat sau devin violenti; dar acest tip de comportament exista, mai ales in cazul liceelor marginalizate, “grupuri scolare”. Lipsa de respect se purta totusi pe alt plan, acela al indiferentei fata de ceea ce se preda si prin chiuluri masive de la ore. Pot sa afirm cu incredere ca elevii de azi sunt experti in a=si motiva absenta de la ore. Este destul de greu sa ma descriu pe mine, pe prietenii mei, pe fostii colegi, pe sora mea, etc., astfel, dar asta este realitatea pe care am vazut-o eu in liceele bucurestene.
Cat despre situatia inversa, atitudinea profesorilor fata de elev, s-a schimbat si ea, pentru ca multi dintre profesorii de liceu si gimnaziu, in special cei tineri, nu isi mai aleg aceasta meserie urmand o anumita vocatie, ci ca sursa alternativa de venit. Acest lucru se simte in modul in care predau, sau in atentia cu care dau note. De ce profesorii de informatica se schimbau in fiecare an? Pentru ca cei care stiu programare nu vor sa lucreze in invatamant pe salarii de mizerie. Aici vorbim tot de o schimbare de atitudine; profesorii nu mai sunt motivati, nu ii mai considera pe elevi “copiii de la scoala”, nu se mai fac excursii, deci, nu mai exista acea legatura.
Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese!
Cat de mult influenteaza familia modul in care ne comportam la scoala? S-a schimbat familia de ieri, fata de familia de azi?
Vorbim doar de o generatie, pentru ca, copiii de ieri sunt parintii de azi, dar este o generatie care si-a petrecut o buna parte din viata intr-un regim totalitar. Acest fapt se reflecta in comportamentul copilului la scoala. Daca pentru generatia parintilor mei revolta insemna a arunca cu marul in portretul lui Ceausescu, generatia mea se revolta spargand banci, consumand alcool si chiulind. Deci, comportamentul elevului la scoala poate sa fie influentat de anumite probleme sau restrictii pe care le au in familie, dar nu este intotdeauna conditionat de asta.
Dar, adolescentul nu se poate rupe încă definitiv de familie, ci doar parţial, el este încă dependent material de aceasta. Acest lucru fiind o metoda de control a adultilor asupra activitatii scolare. Faptul ca nu vor primi bani pentru a merge in club sau in excursie era un motiv destul de bun pentru a merge la scoala si a obtine niste note decente, mai ales in primii 2 ani de liceu.
Vacanta era, de departe, perioada cea mai placuta din an. Activitatile pe care tinerii le desfasurau in vacante nu erau foarte diferite, nici inainte de ‘89 nici in cazul generatiei mele, chiar daca evident sunt anumite diferente de noanta. Vacanta implica tot socializare, fie ca e vorba de o excursie cu prietenii, fie ca e o seara “dansanta”;
Imaginile de pe pagina surprind activitatea elevilor in timpul pauzelor, acesta fiind momente in care nu esti deloc supravegheat si care, reflecta un comportament influentat mai mult de grupul de prieteni, acesta fiind un alt aspect deosebit de important din viata elevului de liceu.
Posibilitati si aspiratii
Adolescentul traieste experienta parcurgerii unui drum initiatic, care ar trebui sa aiba ca rezultat transformarea intr-o persoana adulta. Dar acest lucru nu se intampla de cele mai multe ori in cei 4 ani de liceu, pentru ca pentru multi dintre noi, si am observat asta mai ales la generatia mea, adolescenta nu se termina la 20 de ani, se intinde si pe perioada facultatii, mai ales daca mai ai norocul sa urmezi una de 5-6 ani. Acest lucru cred ca este o boala mai mult a zilelor noastre. Dar cred ca ar trebui mai intai sa hotaram care sunt lucrurile definitorii ale trecerii de la adolescent la adult: faptul ca ai un job stabil, o familie?
Citind un articol intr-o editie republicata a ziarului “Scanteia” am remarcat faptul ca procentul de licee industriale si a liceelor “de meserii” era foarte mare fata de numarul liceelor teoretice, acest lucru facand parte din politica regimului comunist de transformare a maselor in muncitori.
Astfel, tinerii de ierii se casatoreau mult mai repede, la varste cuprinse intre 20-25 ani; un procent destul de mic urmau o facultate, cei mai multi incepand sa lucreze dupa terminarea liceului.
Tinerii de azi prefera sa fie cat mai repede independenti financiar, sa lucreze orice este usor si le aduce bani. Aspiratiile tinerilor nu se mai indreapta catre familie, ci catre bani si o cariera de succes. Universitatile sunt mult mai accesibile, mai ales prin intrarea in invatamantul superior a Universitatilor private, cu numar record de studenti anual. Constat ca toti prietenii mei urmeaza, sau au terminat, o facultate, fie din dorinta proprie sau a familiei, fie ca acest lucru le foloseste sau nu pentru jobul pe care il au.
Am constatat ca viata de adolescent, de atunci si de acum, nu s-a schimbat foarte mult in ultimii 20 de ani, ci doar cateva aspecte ale ei. Cel mai important este faptul ca azi, aceasta perioada este traita diferit, de tinerii din aceeasi generatie.
Faptul ca sistemul de invatamant s-a schimbat destul de mult, mai ales sub aspectul gradului de control exercitat asupra elevilor, nu poate fi analizat ca influenta asupra formarii unui carecter, decat dupa ce generatia de copii de dupa ‘90 va ajunge in stadiul de maturitate. Este clar ca se pot identifica diferente, dar nu stiu inca in ce masura aceste diferente nu sunt normale si previzibile, in acelasi timp.
Andreea Lipan, an II Master, Facultatea de Urbanism, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”- Bucureşti
