Cum a început totul?
La începutul acestui an școlar, în octombrie 2014, mi-am propus să utilizez una dintre orele de cultură civică pentru a le vorbi copiilor despre puterea sentimentelor, despre solidaritatea umană, despre nevoia de apropiere pe care oamenii, indiferent de vârstă, pregătire, stare socială sau de sănătate o simt permanent. Despre cât este de important ca noi, actori sociali, să oferim lumii în care trăim nu doar pretenții, frustrări, stres, tensiune, ci să ne ridicăm deasupra lor. O adevărată participare socială nu costă bani, ci implicare, timp, deschidere, iar cadourile noastre pot fi neprețuite: zâmbete, încurajări, aprecieri.
Pentru a atinge obiectivele propuse s-a exemplificat cu o lectură dintr-o carte motivațională, un bestseller american, scris de Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul
Povestea propriu-zisă – Judecătorul care obișnuia să ofere îmbrățișări
Lee Shapiro este un judecător ieșit la pensie și unul din oamenii cei mai plini de iubire pe care îi cunosc. La un moment dat, Lee și-a dat seama că iubirea este cea mai mare putere din lume. De aceea, el a început sa le ofere tuturor îmbrățișări. Colegii lui l-au numit judecătorul care îmbrățișează spre deosebire de unul dintre colegii lui poreclit judecătorul care spânzură. El și-a lipit pe parbrizul mașinii un abțibild pe care scria Nu mă bate la cap! Imbrățișează-mă!
Acum șase ani, Lee și-a creat ceea ce el a numit Trusa Îmbrățișărilor. Pe cutia trusei scrie: O inimă pentru o îmbrățișare, iar în interior se află 30 de inimioare frumos brodate, cu ace de siguranță pe spate. Ori de câte ori se duce undeva, Lee își ia cu el Trusa Îmbrățișărilor și le oferă oamenilor o inimioară în schimbul unei îmbrățișări.
Lee a devenit atât de renumit pentru această excentricitate încât este invitat frecvent la diferite convenții și conferințe pentru a-și împărtăși mesajul de iubire necondiționată. La o conferință ce a avut loc la San Francisco, mass-media locală i-a lansat o provocare, scriind despre el: Este ușor să oferi îmbrățișări la o conferință în care participanții au fost atent selecționați, dar acest lucru nu ar funcționa niciodată în lumea reală.
Ziariștii l-au provocat pe Lee să ofere îmbrățișări pe străzile orașului San Francisco. Fără să ezite, Lee a ieșit pe stradă,urmărit de o echipă de televiziune. A abordat mai întâi de toate o femeie care trecea pe lângă el, căreia i-a spus:
-Salut, sunt Lee Shapiro, judecătorul care îmbrățișează. Doresc să-ți ofer o inimioară, în schimbul unei îmbrățișări.
– Cu cea mai mare plăcere, i-a răspuns femeia.
– A fost prea ușor, a comentat reporterul care-l însoțea.
Atunci Lee s-a uitat în jur și a văzut o funcționară într-o parcare care avea probleme cu proprietarul unui BMW luxos. Acesta refuza să-i plătească biletul de parcare și țipa la ea. Lee s-a dus imediat la ea, cu întreaga echipă de teleiziune după el și i-a spus:
– Bună, cred că ți-ar prinde bine o îmbrățișare.
Femeia a acceptat imediat.
Atunci reporterul i-a lansat o ultimă provocare:
-Uite, vine un autobuz. Șoferii de autobuz din San Francisco sunt renumiți pentru răutatea și duritatea lor. Să vedem dacă îl poți convinge și pe acest șofer să te îmbrățișeze.
Lee a acceptat imediat provocarea. Când autobuzul a oprit și și-a deschis ușile, el i s-a adresat șoferului:
-Bună, sunt Lee Saphiro, judecătorul care îmbrățișează. Cred că slujba pe care o ai este una dintre cele mai stresante din lume. Eu le ofer oamenilor îmbrățișări pentru a le mai ușura din povară. Ești de acord să îți ofer una?
Șoferul de autobuz, un bărbat masiv cu o înălțime de 1,90 m și o greutate de peste 100 de kilograme, s-a ridicat de pe scaunul său, a coborât și i-a spus:
– De ce nu?
Lee l-a îmbrățișat, i-a oferit o inimioară din trusa sa, după care i-a făcut șoferului cu mâna când acesta a demarat.
Reporterul a declarat:
– Trebuie să recunosc că sunt foarte impresionat.
Dar Lee a primit imediat altă provocare:
-Ia-ți Trusa Îmbrățișărilor și haide la azilul pentru suferinzii de boli terminale și handicapați. Lee nu s-a simțit aici în largul său, căci nu mai îmbrățișase niciodată până atunci oameni aflați pe patul de moarte, cu handicap mental sever sau paraplegici. A fost o încercare dificilă, dar care s-a lăsat cu o mare satisfacție. În timp ce îmbrățișa și oferea inimioare bolnavilor, cu toată echipa de doctori și asistente după el, a ajuns și la patul ultimului rezident al spitalului, un bărbat paralizat de ani de zile, numit Leonard. Acesta purta o bavețică pe care i se scurgea saliva. Deși dezgustat de priveliște, Lee a prins o inimioară de bavețica lui Leonard, a inspirat adânc și l-a îmbrățișat.
Leonard a început imediat să geamă: ,,Eeeehhh! Eeeehhh!,,. Era imposibil să înțelegi ceva din ce spunea. Ceilalți pacienți au început să aplaude. Lee nu mai înțegea nimic. Când s-a întors către medici, în speranța de a obține o explicație, a constatat că întreg personalul medical avea lacrimi în ochi.
-Ce se întâmplă? A întrebat-o el pe asistenta șefă.
-În 23 de ani de când î-l cunoaștem pe Leonard, i-a răspuns aceasta, este prima dată când îl vedem zâmbind.
Cât de ușor este să schimbi pentru totdeauna viața unui om…
Concluzii după lectură
Copiii au fost impresionați, au vrut să știe cum pot comanda cartea pentru a citi și alte întâmplări și au comentat ideea iubirii necondiționate, făcând apel la alte situații asemănătoare văzute de ei în spațiul public sau privat.
Propunerea
Ce-ar fi dacă am merge pe stradă și am îmbrățișa oameni, au întrebat copiii cu entuziasm? Nu mai făcusem niciodată așa ceva și am tăcut, încercând să iau în calcul eventualele probleme care ar putea să apară pentru securitatea copiilor în urma acestui demers. Deși au fost și voci sceptice care au susținut că oamenii se vor uita la noi ciudat și că nu ne vor lăsa să ne apropiem, am hotărât totuși să pregătim ieșirea.
Pregătirea proiectului
La următoarea oră de cultură civică am organizat ieșirea. Am stabilit locul desfășurării: parcul din fața școlii, de pe malurile lacului Pantelimon și străzile din cartier. Am discutat reguli de comunicare și de conduită: apropierea umană este delicată, așa că este nevoie de zâmbet, de explicarea intențiilor noastre, de calm și deschidere. Am stabilit echipe mici pentru ca oamenii să nu se sperie la vederea unei clase întregi care se apropie. Am exersat mici discursuri pentru a ne face bine înțeleși. Am hotărât să filmăm și să realizăm un film educativ. Am găsit și un titlu pentru proiect: Îmbrățișări gratuite
Rezultatele proiectului
Bucuria copiilor și a comunității, exerciții de comunicare, deschidere către semeni, încredere în oameni și două filmulețe pe care le puteți viziona la următoarele linkuri:
https://www.youtube.com/watch?v=gnPFx3ipy3o
