– Băi, mamă, aici e o grădiniță. Poate-i la următoarea stație.
– Nu, nu, domnișoară, ăsta-i Spitalul Elias. Îmi spune bătrâna de lângă mine.
Cobor din tramvai, intru pe la urgențe și caut Camera de Gardă. Scaune rupte, pereți murdari. Îmi explică paznicul că tre’ s-aștept să iasă pacientul. E aici, în dureri, de la șapte dimineața. E unu după-amiaza. A încercat să le explice asistentelor că are fobie de ace, să-l ia ușor. Au zis că-i dificil, că refuză tratamentul, și-au plecat.
Îl și operează. Dar până atunci, îl mai țin în salon. Încă trei ore. Îi pun perfuzie. O întreb pe asistentă ce are. Nu știe. Dar când îl operează? Nu știe. După operație se întoarce în același salon? Nu știe. Analizele cum au ieșit? Nu știe.
Cât stau afară, să iau o gură de aer, aud un medic și-un ambulanțier vorbind. Jumătate din personalul spitalului e în concediu. Câte o lună. Mai sunt vreo trei doctori în tot spitalul și câteva asistente. Se plâng că vin prea mulți bolnavi.
Mă duc înapoi. Mă ia-n primire infirmiera. Să-i spun pacientului să se dea la o parte, că ea tre’ să facă patul, dragă. N-are timp de pierdut, hai, că doar noi i-am dat indicații. Îi explic, calm, că asistenta ne-a zis s-o chemăm. După ce-l face, se uită la mine și stă. Așteaptă bani. Îi zâmbesc și întorc curu’.
Sunt drăguță cu toate asistentele. Le zâmbesc, le mulțumesc, nu fac scandal. Fac tot ce-mi zic. Le urez o zi bună. Când plec, trec pe lângă camera lor și le aud.
– Cam prostuță iubita lu’ patu’ cinci.
Simt cum mi se urcă pișatul la cap. Le-aș zice că-s amica lu’ patu’ cinci, iar ele-s niște scârbe. Dar plec. Sunt o doamnă. Oricum, e bine de știut. Cu frumosu’ nu le place, trebuie să le fuți în gură.
