de Denisa Niță
Plec de la facultate. Sunt udă până la chiloți. Umblu, de vreo șapte ore, după mine cu o cameră de filmat. E jumătate din mine. Și-n greutate, și-n mărime. Îmi rupe umărul.
Văd troleul, alerg, mă urc, se închid ușile, mă dezechilibrez, încerc să așez cumva geanta cu camera, reușesc, dau să răsuflu ușurată și mă ia controlorul. Îi spun că n-am apucat să taxez. ”De ce? Nu așa se face, domnișoară!” Îmi plesnește o venă pe creier.
Mă dă jos. Vin și colegii, un el și-o ea. Îmi cere actul de identitate, n-am. Un carnet de student? N-am. Femeia, foarte hotărâtă:
– Dați actul sau faceți dovada că n-aveți niciunul în rucsac. Dacă nu, sun un echipaj și vă fac ei percheziție.
– Sunați, vă rog.
– Haideți, domnișoară, să fim de bun simț, faceți dovada că n-aveți.
Îi dau unuia dintre ei geanta cu camera, îmi deschid rucsacul și ce scot din el îi dau celuilalt. Mușama pentru masa din bucătărie, medicamente, tampoane, șervețele umede și alte tampoane. Ăsta, imediat, îmi dă cardul RATB înapoi și-mi spune, puțin rușinat, să taxez data viitoare. Celălalt îmi dă camera înapoi, îmi zice că-i prea grea pentru mine. Muierea, ca orice muiere, se pune în fața mea:
– Da’ bani să plătești amenda n-ai?
