LA ȘOSEA – LEAGĂNUL SPORTULUI BUCUREȘTEAN (III)

 Atletism

Primul concurs organizat se desfășoară în București, pe velodromul de la Șosea, în 1882, și participă elevi de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab, iar primul câştigător, Louis Schmettan, a fost învingător în 3 probe în aceeaşi zi: 100 m, 1.500 m, 350 m obstacole. Apoi, în 1896, tot acolo, elevii de la liceul Gh. Lazăr se întrec la alergări, săritura în înălțime și aruncări.

În 1912, în cadrul Federației Române a Societăților Sportive (F.R.S.S.) se înființează Comisia de atletism, alergări pe jos și concursuri. În fapt, această comisie devine a 19-a federație pe lista mondială și în 1923 se afiliază la Federația Internațională de Atletism. În vara acelui an (1912), în incinta hipodromului de la Băneasa, se organizează prima ediție a Campionatului interșcolar, exclusiv pentru băieți. Performanțele, modeste, realizate sunt considerate primele recorduri naționale (13,5 la 100 m, 57,5 la 400 m, 1,10 m la săritura în înălțime, 9,92 m la aruncarea greutății etc.).

Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai tarziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Regina Maria a României a vizitat parcul în prima zi  a concursului şi a asistat la probe. Preşedintele juriului a fost Principele Carol.

Tenis

În 1906 la București se înființează “Doherty Club”, instituție elitistă, formată în general din diplomați străini care amenajează terenuri de tenis în zona Ştirbei Vodă-Calea Plevnei, în Parcul Operei de astăzi. Denumirea bazei vine de la numele fraţilor englezi, celebri în lumea tenisului de atunci.

Patru ani mai târziu intră și zona de la Șosea în circuitul de tenis bucureștean prin apariția Tenis Clubului Român, grupare polisportivă care reunea mai multe discipline: sporturi atletice, canotaj, footbal-rugby (denumirea englezească a rugby-ului), fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis şi tir. Culorile noului club erau alb și verde, iar numărul membrilor se apropia de 350. Numele care se detașează este cel al lui Dinu Cesianu, ajuns ambasador la Paris după Restaurație. Alături de el se aflau Neagu Boerescu, George Costescu, Grigore Caracostea, frații George, Mircea, Barbu și Ionel Iconomu sau Ioan Cămărășescu, toți polisportivi. Marea lor greșeală a fost însă fondarea unui club de tenis, sport individualist și exclusivist, departe deci de așteptările și posibilitățile oamenilor simpli. După Unirea din 1918, fotbalul, democratic, popular, spectaculos, avea să se impună.

În anul 1912 în cadrul Federației Societăților Sportive din România este creată Comisiunea pentru Lawn Tenis, comisiune care se va ocupa de activitatea tenisului din țară. În această perioadă tenisul românesc ia contact cu tenisul internațional prin participarea lui Mișu Stern la Wimbledon în 1915.

Aeronautică

Domeniul este legat de numele prințului George Valentin Bibescu, cel care, având o personalitate puternică s-a implicat permanent cu maximă energie în activităţile sportive, în toate ramurile pe care le-a abordat. În prima parte a vieţii sale a preluat pasiunile tatălui său, prințul Grigore Gheorghe Bibescu:  a fost mânuitor de elită al armelor albe – floretă, sabie, spadă – apoi utilizator al armelor de foc şi câştigător al mai multor concursuri în domeniu. La maturitate a devenit pasionat de mecanica motoarelor și a iubit automobilismul, dar, mai apoi s-a dedicat în mod special aviaţiei, pentru ca în final să atingă admirabile performanţe aviatice, domeniu pe care-l îndrăgea în mod deosebit şi nu l-a părăsit până la finele vieţii sale. George Valentin Bibescu va fi promotorul introducerii în ţară a celor mai noi invenţii în domeniul locomoţiei – automobilul şi aerostatul, ulterior şi avionul.

Astfel, în baza legăturilor de camaraderie care îl lega de Louis Blériot, cel care reușise de curând performanța de a traversa Canalul Mânecii într-un obiect mai greu decât aerul, aa 9 septembrie 1909, îl invită la Bucureşti pentru a susţine o demonstraţie de zbor, invitaţie care este acceptată; pregătirea o face cu V. Morţun, Aristide Blank, Jean Cămărăşescu şi Gh.Costescu. Îl determină pe Al.Marghiloman, proprietarul hipodromului de la Băneasa să cedeze câmpul de curse şi tribunele pentru o zi curselor Pegas-ului lui Blériot.

Avionul de tip Blériot XI soseşte cu trenul la 8 octombrie, iar pilotul însoţit de soţia sa ajunge pe 13 octombrie, fiind întâmpinaţi la Gara de Nord de George Valentin Bibescu, domni şi doamne din înalta societate bucureşteană, ofiţeri, studenţi şi elevi de liceu. De la gară se deplasează la Ateneul Român (cu prinţul Ferdinand, principesa Maria, prinţul Carol, patronii mitingului aviatic din România) unde Louis Blériot prezintă experimentele sale, oferă detalii de construcţie referitoare la ultimul său aparat de zbor şi mulţumeşte prinţului George Valentin Bibescu pentru ajutorul dat în timpul pregătirilor în vederea traversării Canalului Mânecii.

Pe 18 octombrie, în prezenţa prinţului Ferdinand şi a membrilor curţii regale a României, se execută trei zboruri succesive…acţiunea va fi urmată de un banchet oferit de Automobil Clubul Român, apoi de o ceremonie în care regele Carol I îl decorează pe Louis Blériot cu ordinul Coroana României, în grad de comandor. După ce Louis Blériot părăseşte Bucureştii urmează comenzi de avioane din partea guvernului român, se pare că, principala intenție a lui Louis Blériot, motivul pentru care s-a deplasat la Bucureşti.

Peste câteva luni prințul George Valentin Bibescu se va deplasa la Paris pentru a trece probele impuse pentru obţinerea brevetului de pilot, pe care este trecut numărul 20.

La 17 octombrie 1910, Ministerul de Razboi a organizat un zbor demonstrativ, pentru public, la Hipodromul Baneasa, avându-i ca protagoniști pe Aurel Vlaicu și aparatul său Vlaicu Nr. 1 – model 1910. Bibescu, aflat în tribune, îi oferă lui Vlaicu un medalion reprezentând scena cu Sf. Gheorghe omorând balaurul – simbolul familiei Bibescu. Pe reversul piesei este inscripţionat în amintirea biruinţei aviatorului Aurel Vlaicu de la 11 august 191o, scriindu-i apoi sper că această medalie îţi aduce şi mai mult noroc, ţi-o trimit cu sincerele mele felicitări şi cu deviza strămoşilor mei  înainte cu Dumnezeu.

Liga aeriană română, ca instituție menită să ajute la dezvoltarea aviației devine o realitate la 5 mai 1912 și-și stabilește sediul pe un teren de la Băneasa proprietate a contesei Odon de Montesquiou. Liga va desfăşura o susţinută activitate propagandistică pentru a face cunoscut publicului şi oficialităţilor scopul acestei organizaţii şi rolul ce trebuia să-l ocupe în activitatea de înzestrare a aviaţiei cu aparate de zbor. În cadrul ligii funcţia de director tehnic al zborului revine lui George Valentin Bibescu, care va construi la Băneasa un aerodrom unde va înfiinţa o şcoală de zbor (cu fonduri colectate de Liga Naţională Aeriană) având colaboratori pe Nicolae Capşa, Mircea Zorileanu, Andrei Popovici, Constantin Fotescu, Eugen Adamovici, Mihai Savu.

În anul 1922 din iniţiativa prinţului Bibescu, dar şi cu sprijinul unor importante personalităţi române ale vremii între care generalul adjutant Constantin Coandă, Tache Ionescu, Constantin Olănescu, Andrei Popovici, Nicolae Titulescu, se înfiinţează Aeroclubul Regal Român având în frunte, ca preşedinte, pe prinţul Carol, George Valentin Bibescu va ocupa funcţia de vicepreşedinte. Activitatea sa laborioasă în cadrul aeronauticii va fi recunoscută pe plan mondial şi în corelare cu multiplele sale legături cu personalităţi proeminente ale aeronauticii mondiale, în 1930 va fi ales preşedinte al Federaţiei Internaţionale Aeronautice, acţiune ce va constitui o mare cinste pentru România – această demnitate o va deţine până la decesul său din anul 1941.

Înot

Terenul cuprins între Soseaua Kiselef, Bd. Mărăști și aleea Școlii de Agricultură a fost amenajat de Federația Societăților Sportive din România ca ștrand în 1929. Proiectul ștrandului a fost elaborat  de Marcel Iancu, promotor de primă mărime al arhitecturii moderne din România. Schițele lui Marcel Iancu au fost vizate, din partea federație sportive de arhitectul Nicolae Nenciulescu, proiectul fiind ulterior aprobat de Consiliul comunal al Bucureștiului. Ansamblul a fost proiectat ca o amplă compoziție academică, alcatuită dintr-o succesiune de spații cu caractere diverse, definite și separate între ele prin clădiri sau amenajări peisagere. Clădirea centrală, multifuncțională, a fost prevăzută la parter cu diferite magazine, cafenele etc, legate prin portice. La etaj este amplasat numai restaurantul denumit Elysée, situat pe axul clădirii; restul suprafeței a fost amenajată ca terasă descoperită. În spatele acestui pavilion se desfășoară incinta propriu zisă a ștrandului, cu plajă și bazin de 50 x100 m.

În momentul inaugurării și apoi, până la cel de-al doilea război mondial, ștrandul Kiseleff a fost cel mai mare din București. El a intrat rapid în circuitul zonelor de agrement ale Capitalei, această funcțiune fiind prima și, până acum, unica destinație a terenului, cu excepția sediului, probabil provizoriu, al Tenis Clubului Român.

În prezent ansamblul proiectat de Marcel Iancu a suferit transformări considerabile, care au alterat imaginea arhitecturală unitară.

Rugby

Sportul oval a pătruns în România la începutul secolului XX, mai precis în Bucureşti, primele noţiuni legate de rugby, precum şi cele dintâi baloane de joc, fiind aduse de tinerii români care studiaseră la Paris.

Primul campionat național de rugby, disputat în 1914, a avut programate meciuri la Șosea. La data de 9 martie 1914 noul stadion construit acolo a fost inaugurat cu un program sportiv în care s-au întrecut două echipe de rugby compuse din amatori, Sporting Club și Tenis Club. În această confruntare victoria a revenit rugbyștilor de la Sporting Club cu scorul de 10 la 3. Imediat a urmat o a doua partidă a echipelor divizionare și la sfârșit un joc al echipelor școlare. De menționat că pe acest teren, la data de 30 martie 1914, formația Tenis Club Român câștiga jocul împotriva echipei Sporting Club cu scorul de 6 la 3, devenind prima campioană de rugby a României la categoria I. Rugbyştii de la TCR au dominat campionatul până când comuniştii au ajuns la putere.  

În perioada interbelică, mai exact în anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Federația Română de Rugby s-a confundat cu tendința unor militari de a interzice jocul de rugby. Așa se și explică și faptul că terenurile de la Stadionul Federației, acolo unde se disputau meciurile de rugby, au fost ocupate pentru o vreme de Straja Țării, organizație paramilitară pro-fascistă. Pe terenurile de rugby de la acolo au fost instalate baterii antiaeriene.

După al doilea Război Mondial, terenurile au fost preluate de Ministerul Învățământului și abia după 1990 au revenit Ministerului Tineretului și Sportului. În 2002, prin Hotărâre de Guvern, cele 3 terenuri de rugby de la Stadionul Tineretului sunt date în folosință gratuită Federației Române de Rugby, pe o perioadă de 49 de ani. Federația Română de Rugby a început lucrările de modernizare a bazei rugbystice de la Tineretului. Astfel s-au gazonat cele 3 terenuri, s-au introdus o rețea de drenare a apei și s-a construit o tribună cochetă la terenul central al bazei. Nu în ultimul rând jucătorii de rugby beneficiază din septembrie 2006 de o modernă sală de forță, pentru pregătirea fizică generală. 

În baza sportivă de lângă Arcul de Triumf s-a construit și noul sediu al Federației Române de Rugby, unde au loc și cursurile Academiei de Rugby, într-o sală de ședințe dotată cu aparatură audio-video de cea mai bună calitate.