Am avut naivitatea să cred că, învăţând, voi fi mai liber şi mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut, atunci când mi-am dat seama că, prin învăţătură, ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr înseamnă subiectiv?
Academicul ne îndepărtează de natură, căci e este diferenţial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate.
Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat. De aceea, ştiinţa spirituală este interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare.
Există undeva o cale şi anume evoluţia în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele. Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin.
Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele.
Sunt un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic. Şi de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali.
Când ţin o conferinţă sau un curs, văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spaţiu-timp… De fapt, care spaţiu, care timp?… Alte relativităţi?…
Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi rău. Dar nici nu-l înţeleg pe filosoful Kant, atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om să fie stăpân pe el însuşi, într-o lume înlănţuită? Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, în verticalitate, în caracter.
Nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă. Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală.
Nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep. Soluţii ne poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului bătrân, dar nu în ţăranul de lângă metropolă. Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul, prin intermediul monarhului şi al sacerdotului.
Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul şi muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.
Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameni adevăraţi sau deloc.
Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.
Din articolul „Justin Capră: inventator, măturător, filozof şi pustnic”, apărut în 2008, înGândul.info
Fotografii: CERTITUDINEA (Miron Manega)
