Alexandrina Chelu
Azi a venit în Oradea bunica mea din sat.
Nu m-am gândit vreodată că aş scrie aşa ceva, dar efectiv m-a lăsat fără cuvinte, când la un moment dat, a început să ne povestească mie şi mamei mele, cum a născut şi în ce condiţii mama bunicului meu, adică mama soţului ei.
Străbunicii erau foarte săraci, iar pentru a-şi hrăni copiii (5 la număr) trebuiau să muncească din greu, iar străbunica mergea 50 km pe jos dintr-un sat în altul, cu saci de tutun în spate, pentru a-i vinde la mineri, la mare depărtare de satul lor, iar când străbunica era gravidă în luna a noua chiar cu bunicul meu (al şaselea copil), venea către casă de la mineri, tot cu saci în spate, şi a prins-o atât ploaia, cât şi durerile facerii.
Singură, s-a aşezat sub un pod să se ferească de ploaie şi a născut, în frig, şi şi-a tăiat cordonul ombilical cu unghiile, şi-a pus copilul în “zadie” (în rochie), şi-a luat înapoi sacii de tutun în spate, şi-a mers, lăuză, pe jos, câţiva kilometri cât mai avea până acasă…
Pentru mine, această poveste a fost cutremurătoare, iar mamei mele au început să-i curgă lacrimi, căci aici, la oraş, nu putem conştientiza câte sacrificii au făcut alte mame, alţi oameni pentru copiii lor, pentru familia lor, câtă greutate şi suferinţă au îndurat şi, totuşi, poate sunt mai sănătoşi decât noi, la ora actuală… Nici nu pot să-mi imaginez cum o femeie, gravidă în ultima lună de sarcină, umbla zeci de kilometri pe jos cu nişte saci în spate, când eu poate nu reuşesc nici 300 metri să duc nişte plase pe jos de la piaţă (noroc cu maşina!). O admir pe străbunica mea, acum când mă gândesc, şi o admir şi pe bunica mea şi pe toate femeile care au îndurat atâta suferinţă şi s-au sacrificat atât de mult pentru copiii lor – ce nu face o mamă pentru copilul ei !
