Cosmeticele şi parfumurile
Folosite de mai bine de 7.000 de ani, aceste ajutoare de nădejde ale femeilor de azi înfrumuseţau şi protejau, fără discriminare de sex, trupurile tuturor oamenilor. Ba chiar erau incluse, dacă e să luăm aminte la descoperirile arheologice din Egipt, printre bunurile cu care erau înmormântaţi oamenii de vază. ţinute în compartimente şi sertare speciale, pudrele din caolin, cu amestec de malachit verde, de galenă neagră sau de ocru roşu, alcătuiau trusă celor care voiau să se impună în public sau îi însoţeau pe oficianţi în cadrul ceremoniilor religioase.
Parfumurile, ale căror rudimente pot fi găsite, de asemenea, în edificiile funerare egiptene, au început să fie produse potrivit unor reţete complexe de-abia spre secolul IV i.Hr. Ele erau create prin înmuierea diferitelor ingrediente în ulei sau în altă grăsime (enfleurage), ori prin încălzirea lor la un loc (macerare).
Îmbrăcămintea, încălţămintea şi perucile
Apărute iniţial ca mijloace de protecţie a trupului împotrivă condiţiilor nefavorabile de mediu, primele haine potrivite pe corp datează de acum 25.000 de ani.
Făcute din blană şi piele, cusute cu unelte de os, înlocuite treptat de mai comodele variante textile, din bumbac, în, lâna sau, în China, din mătase, hainele şi-au impus vocaţia distinctivă, funcţia de emiţător de frumuseţe şi seducţie. Mocasinii, cizmele, sandalele şi apoi pantofii, concepuţi să apere piciorul de asprimea solului sau de temperaturile exagerate, au ajuns, încă din Antichitate, să se asorteze cu purtătorul lor şi cu rangul acestuia, alungind gamba şi sporind expresivitatea mersului.
Poate cele mai ciudate accesorii de înfrumuseţare a corpului au fost perucile şi extensiile de păr, ale căror cele mai vechi dovezi de folosire provin din Hierakonpolis, Egipt. Purtate peste părul râs sau tuns scurt, împiedicau apariţia bolilor capilare şi protejau, laolaltă cu acoperămintele de tip pălărie, scalpul de razele Soarelui.
Rezervele de apă şi instalaţiile de canalizare
În societăţile antice, responsabile pentru transportarea apei erau femeile, care foloseau fie vase, fie desăgi de piele (obiceiul mai persistă încă în comunităţile arhaice, închise, din zilele noastre). Însă transportul cantităţilor mari, destinate unor grupuri numeroase, a trebuit să-şi găsească încă de timpuriu o altă cale de înfăptuire. De aceea, au fost imaginate şi apoi puse în practică lungi conducte prin care apa circulă graţie scurgerii gravitaţionale.
Canalele săpate în pământ au stat la bază viitoarelor sisteme de irigare din Asia de Sud-Vest, China şi America Centrală. Jgheaburile săpate în piatră, folosite pentru debite de apa mai mici, au început să fie folosite încă din mileniul ÎI i.Hr. Conductele din lut, cele din bambus, apoi uluitoarele apeducte şi rezervoare acvatice române au făcut că apa să devină un element accesibil tuturor.
