A fost odată ca niciodată un pădurar sărac, care trăia împreună cu fiica sa, pe care o chema Dâmboviţa, într-o pădure mare şi adâncă, numită Codrii Vlăsiei. Fata ştia toate secretele pădurii, toate potecile, toate cărările, toate vieţuitoarele care trăiau ascunse în iarbă şi în tufişuri. Ajunsese până şi să le înţeleagă graiul. Era sprijinul tatălui ei şi lumina ochilor lui.
Dâmboviţa avea un iubit, un flăcău chipeş, păstor, ce-şi avea stâna mai la vale şi cu care fata copilărise şi-l îndrăgise de mică. Urmau ca, în curând, să se căsătorească.
Într-o zi, un prinţ deosebit de chipeş, îmbrăcat împărăteşte, fugar de peste munţi, s-a rătăcit prin pădure, urmărit de duşmani. Bătu noaptea la uşa bătrânului şi ceru o călăuză pentru a regăsi drumul. Dâmboviţa se hotărî să-l ajute, aşa cum făcea cu oricine le călca pragul şi le cerea sprijin.
Drumul peste munte se dovedi chinuitor pentru fată. Parcă niciodată nu simţise plumb în picioare şi o oboseala cruntă care o lăsa fără putere. Plină de sudoare, Dâmboviţa se căznea totuşi să-şi ducă la capăt misiunea de a-l salva pe tânărul care, dimpotrivă, părea din ce în ce mai sprinten pe măsură ce se apropiau de vârf. Ajunşi pe creastă, Dâmboviţa, sleită de foame, căci pierduseră merindele, arsă de sete, pentru că nu mai întâlniseră de ore un izvor, îşi luă rămas bun de la tânăr şi-i arătă cărarea ce cobora către cetatea pe care o căuta.
Prinţul, copleşit de frumuseţea şi spiritul ei de sacrificiu, îi mărturiseşte că cetatea din zare e a lui şi o cere de nevastă. Dâmboviţa i-a spus însă că-i făgăduise deja mâna lui Bucur, plecat cu oile la şes, la întoarcerea lui fiind hotărâtă căsătoria celor doi.
În semn de mulţumire, prinţul – care nu era nimeni altul decât Prinţul Munţilor, duhul cel bun al acestora – i-a oferit atunci fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn. Dacă învârtea sfârleaza, ea se transforma într-o Zână Bună, cu chip de păpuşă, ce putea îndeplini orice dorinţă. Prinţul învârti sfârleaza şi ceru mâncare şi băutură pentru a-şi recăpăta amândoi puterile. Apoi îi mărturisi fetei că a pus-o la încercare pentru a-i testa puterea, dragostea şi credinţa. Cum Dâmboviţa a trecut testul, cuţitaşul de argint, menit să-i aducă bucurie şi sfârlează pentru noroc erau ale ei.
Între timp, Bucur îşi căuta îngrijorat logodnica pe cărările muntelui. Când se întâlniră, iar fata îi povesti păţania de noaptea trecută, pe Bucur îl cuprinse fiorul geloziei şi al neîncrederii. Îi ceru Dâmboviţei să înfigă cuţitaşul în piatră pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Conform tradiţiei populare o fecioară nevinovată putea să facă asta fără a rupe lama cuţitului.
Dorind să-i dovedească ce mult îl iubeşte şi că i-a fost fidelă, ea a înfipt cuţitul într-o stâncă. Din locul unde a lovit, a ţâşnit un izvor de apă bună, curată şi clară ca lacrima fetei. Dâmboviţa a botezat acest izvor cu numele ei şi, împreună cu iubitul său, au format un sătuc la gura izvorului, la poalele muntelui şi la marginea pădurii. Bucur a dat aşezării numele lui. Şi astfel, sătucul, devenit astăzi metropolă, se numeşte Bucureşti, iar apa care-l străbate se numeşte Dâmboviţa. Mai spune legenda că îndrăgostiţii s-au căsătorit, au avut copii vrednici şi au trăit ani mulţi şi fericiţi. Mulţumită sfârlezei şi a Zânei Bune, ei şi copiii lor n-au dus niciodată lipsă de nimic. Cuţitul s-a pierdut, însă sfredelul se găseşte. Trece din om în om la cei care se trag din Dâmboviţa şi din Bucur şi îi slujeşte cu credinţă, deşi pe ascuns.
