Chiar și femeilor le plac păpușile…

Chiar și femeilor le plac păpușile. Multe colecționează păpuși de porțelan toată viața. Eu o am pe Maricica.
În cartierul Balta Albă se deschisese un magazin second hand cu de toate. De la chiloți, sutiene și bretele la haine, încălțăminte, bijuterii și jucării. Treceam des pe lângă el. Surprinzător era faptul că în vitrină nu erau expuse produse de vestimentație ci puse, cumva de-a valma, jucării de pluş! Multe. Dar nu unele peste altele. Expuse cumva într-o dezordine firească, ca într-un exerciţiu de rememorare al copilăriei. Asta mi-a atras atenţia.
Jucăriile dispăreau. Maricica rămânea. Era firesc să fie aşa! Cine ar cumpăra o păpuşă de cârpă cu câlţi de lână în loc de păr care ies de sub un fes albastru, decolorat, care atârnă până la jumătatea spatelui şi care se mai termină şi un pampon de blăniţă albă? Pe faţa-i de material textil nici trăsăturile esenţiale ale feţei nu i se mai vedeau prea bine! Ghiceai cu greu ochii, gura încă mai era vag conturată şi parcă, parcă nişte foşti pistrui… Maricica e şi plinuţă! Bine! Din cârpă bordo cu minuscule frunzuliţe bleu care arată ca stelele! Şi floricele rozalii. La corp ar fi ea subţirică dar are nişte bulane!!! Poartă o rochie lălâie de culoarea albastru terminat al fesului de pe cap.
Am trecut vreo trei luni pe lângă vitrină. Maricica stătea într-un colţ, resemnată. Când o vedeam, îmi sunau în cap versurile „Nu, nimeni nu mă vrea” cântate de copiii de la casa de copii, uneori cu o voce duioasă, alteori pocit, în metrou, din care doar nevoia de a mai face un ban răzbătea.
Am intrat în magazin, am luat-o pe Maricica acasă. Au trecut mulţi ani de atunci. Bulanele generoase ale Maricicăi mi-au servit uneori drept cea mai sublimă pernă deşi îmi încape doar obrazul în poala ei! Dar câte „ofuri” îmi ştie, Maricica! Cea mai frumoasă păpuşă din lume!